O s-a comportat ciudat acum o săptămână. Ne-am întâlnit iar la o petrecere și, deși niciunul nu venise singur, toată seara s-a învârtit în jurul meu. Citeam în ochii femeii semi-abandonate o ură profundă, deși era vizibil că îl evit. Repet, nu venisem singură acolo, așa că nu a beneficiat nici măcar de-o privire, nici măcar de-un zâmbet. Cumva, coborâse de pe piedestal și acum rătăcea în jurul unei femei pe care, de fapt, nu o cunoștea deloc. Și cred că asta îl intriga, având în vedere că toate femeile ce roiau în jurul lui, fiindu-i paciente, nu reprezentau vreo urmă de mister pentru el. Mai puțin eu. Poate că ultima data nu am fost prea corectă cu el, dar nu văd de ce aș fi fost, sinceră să fiu, nu-i datorez nimic. Nu am de ce să zâmbesc fals, să răspund amabil și să dau semne că l-aș dori. Îmi pare rău dacă i-am stricat părerea pe care o are despre sine, îmi pare rău că, deși psiholog, cade în capcane pe care și le întinde singur.
Probabil că a rămas cu impresia că ultima noastră întâlnire ar fi trebuit să aibă o continuare. Nimic mai fals. Și totuși, insistă, dar fără să mai reușească să vorbim față în față, singuri.
A doua zi, mă sună. Nu mi-e greu să-mi imaginez de unde are numărul meu de telefon, dar nu-mi fac griji, îl ascult amabilă, poate chiar are ceva de spus. Simt că-și făcuse o strategie pe care, însă o abandonează de la primele cuvinte. După acolade și serpentine ale discursului, după floricele și ocolișuri plictisitoare, ajunge, în sfârșit, la destinație și-mi propune să-l însoțesc la Ateneu. Are senzația că mă impresionează dacă, în loc să mă invite în oraș la o banală „cafea”, mă duce la un concert de muzică clasică. O, pe mine nu mă impresionează absolut nimic din ceea ce un bărbat face demonstrativ.
Nu accept. Coincidența face ca, exact în aceeași zi să am bilete la un eveniment similar. În alt oraș. Îi menționez în treacăt. Discuția are un final deschis.
Am considerat, însă, că lucrurile se opresc aici. Dar…
Aseară a avut loc evenimentul despre care îi spusesem. Numai 600 de kilometri distanță între cele două orașe. De data asta, am fost singură. Lumea multă, amestecată, inclusiv o serie de cunoștințe despre care nu aveam idee că vor fi invitate și ele. La cocktailul care urmează, conversațiile se leagă rapid, subiectele comune de discuție sunt ușor de găsit. Mă simt în largul meu între străini, este un prilej minunat de a mă recrea de la zero.
La un moment dat, în mulțime, zăresc în treacăt o pereche de ochi cunoscuți. Nu îi asociez cu niciun nume. Probabil o altă cunoștință. Din nou, nu insist. Mă retrag într-un colț, continuând o discuție recent începută cu un unul dintre artiști. Un bărbat frumos, extrem de timid, cu mâini de pianist. O discuție neutră, care însă mă prinde cu farmecul ei inefabil. Poate de aceea am și observat târziu că perechea de ochi de adineauri se află extrem de aproape. Simt că sunt privită, întorc capul și exact în acea secundă, O – da, căci el era! –, își ferește privirea, apucă hotărât mâna unei femei și i-o sărută smucit, cu gesturi largi, teatrale, mulțumit că l-am văzut.
Mă întorc la discuția mea ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, dar nu pot să nu mă gândesc la O și gestul lui de a veni după mine, câteva sute de kilometri, doar ca să-l văd că este cu o femeie. Cu altă femeie. Atât. Nu se apropie să intre discuție, nu mă mai urmărește, nimic. Doar atât, să-l văd. Să înțeleg că el are o viață dincolo de refuzul meu. Deși, dacă ar fi fost într-adevăr așa, el și acea femeie s-ar fi aflat atunci la Ateneu și nu la câțiva metri de mine.
Inevitabil, asta mă determină să nu fiu sigură: s-a îndrăgostit sau doar a făcut o obsesie pentru femeia căreia nu-i tremură dedesubturile când îl vede? Greu de spus…
Plec singură și știu că m-a văzut. Îl las să-și savureze aparenta victorie. În mașină, mă așteaptă bărbatul cu mâini de pianist.
[…] – continuare de aici – […]