Da, ați citit bine. Nu, nu este nicio greșeală, nu trebuia să scriu „invers”, căci ceea ce vreau eu să vă povestesc chiar așa s-a întâmplat. De curând. Sunt încă în faza de negare, cred că de aceea mi-am și luat inima în dinți să vă scriu. Cumva, să-mi limpezesc și eu gândurile, cumva, să am șansa să primesc de la voi o părere despre povestea a cărei protagonistă, fără să vreau, sunt.
Să nu mai lungesc vorba. În caz că nu v-ați dat seama, sunt soția. Da, am împlinit 30 de ani luna trecută. Am serbat cu fast, cu emoție, cu bucurie, alături de prieteni și, desigur, de soțul meu, bărbatul pe care l-am considerat (și cred că încă o mai fac), ideal.
Cinci ani de mariaj liniștit, fără furtuni, fără certuri – poate niște mici neînțelegeri, până la urmă inerente – cum ar veni, totul roz și frumos, precum un basm. Și deci, ireal. Căci așa s-a dovedit a fi totul, ireal, eu trăind cu ochii deschiși o fantezie. Într-un fel, cred că preferam să nu știu, preferam să nu cobor din raiul meu iluzoriu, căci eram o femeie fericită. Oarbă, dar fericită.
Însă alegerea nu mi-a aparținut. Am fost brutal trezită la realitate când, întâlnindu-mă întâmplător cu o fostă colegă de facultate, am decis să depănăm amintiri la o cafea. Nu ne mai văzusem chiar de la sfârșitul facultății, așa că nu apucasem să-i spun că, până la urmă, Mircea, colegul nostru de care toate eram îndrăgostite pe furiș, a devenit între timp soțul meu. Al meu și doar al meu… credeam eu. În fine, îmi tremura buza să-i spun noutatea (pentru ea), când, după primele cuvinte de conveniență, așa, din senin și fără vreo introducere menită să amortizeze puterea loviturii, îmi spune:
– Draga mea, tu-l mai ții minte pe Mircea, frumușelul anului după care eram toate în limbă? Ca să vezi cum e viața! Eu nu mai știam nimic de el de foarte mult timp, ca să rezulte că e amantul colegei mele de birou! Dar, că are omul amantă – treacă, meargă – că dacă o fi rămas la fel de frumos și de f…, hai că știi ce vreau să zic, parcă ar fi și păcat să zacă doar între picioarele unei singure femei, nu? Însă faza tare e alta, că fufa asta de mi-e colegă are 50 de anișori bătuți pe muchie! Auzi? Nu 40 și ceva, nu 49, ci exact 50! Na, poftim! îmi trântește ea cu năduf și înțeleg că i-a purtat în facultate sâmbetele mai mult decât am bănuit.
Și nu apuc să comentez nimic, nu doar din cauza șocului și a unui timp minim de procesare de care am clar nevoie după o astfel de bombă, că ea continuă și mai ambalată.
– Nu știu cu cine s-o fi însurat, dar sigur e mai tânără decât matracuca asta. Mai tânără și mai proastă, căci altfel cum naiba să-ți umble ochii după mumii, dacă tu ai acasă ce trebuie. O fi scorpie, o fi tâmpită, rea sau exagerat de grasă… că altfel nu-mi explic! Pff… gata, că m-am răcorit. Și tu, ce mai zici, ce mai faci, te-ai măritat?
