Soția insuficient de abandonată

0
2001

Elena. Femeie cu vocație de soție de când se știe. Nu și-a dorit nimic mai mult pe lume decât să fie mireasă. De mică, își punea perdeaua în cap și se prefăcea că pășește spre altar însoțită de un mire invizibil căruia, pe vremea aceea, nu prea îi dădea atenție. Se gândea, mai degrabă, cu groază, că va trebui să-l sărute în văzul lumii și asta i se părea mare rușine. Mai târziu, a început să colecționeze idei legate de organizarea nunților și modele de rochii de mireasă. Elena, femeia tradițională. Perfectă pentru zilele noastre, ar spune unii mustăcind. Dar nu despre asta e vorba aici. Elena s-a măritat la 20 de ani cu primul iubit. Mai mare cu câțiva ani decât ea, mai umblat prin lume, pe la femei, cucerit de inocența și vulnerabilitatea ei, pe care nu avea să ezite să le folosească în propriul avantaj.

Au trecut trei ani de la nunta pe care Elena a organizat-o așa cum a visat. Am fost, desigur, și am încercat – mărturisesc sincer – să strâmb cât mai puțin din nas. Ea era fericită, își atinsese scopul vieții chiar la începutul acesteia. Nu mai conta atunci nimic pentru ea, decât că trăise aievea o nuntă mare, gălăgioasă, scumpă și cu sute de invitați. Un bâlci inutil, dacă e să întrebați pe mine, dar mai bine să n-o faceți. După ce visul s-a încheiat, viața de femeie măritată s-a dezbrăcat de farmecul iluziilor și i s-a prezentat Elenei nudă și nemachiată. „Șoc și groază”, ca să citez din media contemporană.

Zilele trecute, Elena mi-a cerut să ne întâlnim, avea să-mi povestească ceva. Am acceptat ușor contrariată, nu prea mi-a mai făcut confidențe din postura de soție. Încerca, probabil să salveze aparențele sau poate că o deranjase că, de fiecare dată când mi-a cerut părerea referitor la toată graba asta a ei de a se vedea „femeie măritată”, am fost sinceră.

– Anays, știu că nu vei jubila dacă o să-ți spun că ai avut dreptate, așa că ți-o pot spune cu mâna pe inimă… Trei ani de când m-am măritat și viața mea nu mai e a mea. Ca iubit, s-a purtat frumos cu mine, excepțiile fiind nesemnificative, dar ca soț e exact pe dos. Consideră că m-a luat în proprietate și că singura mea datorie este să-mi joc impecabil rolul de soție în societate, iar acasă de sclavă, servantă, amantă disponibilă la orice oră, menajeră, infirmieră etc. Bine că nu vrea copii, că acum sigur eram cu unul în brațe și altul în burtă. Cum naiba de am căzut și eu în acest clișeu, al soției nefericite, neglijate și asuprite? Nu mă bate, dar mă jignește. Uite, alt clișeu… și-n plus, bomboana de pe coliva clișeelor, mă înșală. Stai să vezi cum. Nu, că acum, dacă m-am pornit, îți spun tot și nici nu o să-mi mai pice strâmb părerea ta, că știu că ai dreptate. Am știut și atunci, dar… nu eram pregătită să accept, în plus, am tot tras nădejde că poate nu e așa, că poate se schimbă… că eu o să-l schimb, știi tu, aiureli de minte necoaptă și răsturnată cu roțile în sus doar de un bărbat… Și până la urmă, ce vrei, dacă mie nu mi-a trebuit decât măritiș și nimic mai mult? Nu mă întrerupe, te rog…

N-am întrerupt-o, dar nici ea nu a mai fost în stare să mai zică ceva… a început să plângă smiorcăit. Am lăsat-o câteva minute, dar nu mai mult, căci ar fi luat-o ca pe o încurajare de care nu avea nevoie. Să-și plângă de milă știa să o facă foarte bine, nu-i mai trebuia antrenament.

– Mai bine, a continuat în sfârșit, uite, îți dau să citești un fragment din jurnalul meu. Să vezi ce revelion mișto am avut anul ăsta. Și așa o să înțelegi totul.

Mă rog, de parcă ar mai fi rămas ceva neînțeles.

Mi-a întins o agendă, deschisă undeva la mijloc. Filele erau toate acoperite cu un scris nervos, cu multe ștersături. M-a amuzat. De ce ai șterge ceva într-un jurnal? Doar îl scrii pentru tine, ce contează dacă greșești?

Vă reproduc aici (fără acceptul ei, asta e), integral, fragmentul pe care l-am citit (da, i-am făcu o poză cu telefonul, cât timp ea s-a dus până la toaletă. Mea culpa!):

31 decembrie, ora prânzului

Sunt singură acasă. Mai am câte ceva de făcut. Nu, nu avem invitați şi nici nu mergem nicăieri. Nu vrea el. Nu are chef. În alți ani, în ultimul minut – cam pe la șase-șapte după-amiaza înainte de noaptea de Revelion -, mă anunța că vine cineva pe la noi. Iar eu trebuia să mă dau peste cap să fie totul pregătit ca şi când am fi plănuit petrecerea în detaliu şi am fi făcut împreună pregătirile timp de o săptămână. Nu îmi ieșea niciodată şi-mi reproșa asta mult timp după improvizata petrecere. L-am întrebat şi acum dacă vine cineva, dar mi-a spus că o să văd eu… Şi eu nu prea vreau să mai văd nimic. Sunt obosită. Am trebăluit singură, fără chef. Sufletul mort e mai greu decât trupul mort. Sufletul meu e mort. Iar eu trebuie să-l car după mine, peste tot, în fiecare clipă.

31 decembrie, ora 21.00

Nu a venit acasă şi nici nu răspunde la telefon. Mi-e teamă să insist, să nu-i dau prilej de ceartă chiar în noaptea de Revelion. Însă nu știu ce să fac… ce să fac…

1 ianuarie, ora 12.30

Sunt gata să sun la poliţie. Am sunat peste tot, dar cu greu am prins pe câte cineva. Care, evident, nu știa nimic. Deja l-am sunat de zeci de ori. Acum mi-e teamă să nu fi păţit ceva. Nu mi-a mai ars de nimic. Ce noapte cumplită…

1 ianuarie, 12.55

Îmi trimite un SMS. Bine că e bine! Ăsta e primul gând. Următoarele… hmm. Prin SMS mă anunţă că… întârzie, că are ceva de rezolvat şi că o să mă lămurească dimineaţă. Nu știu dacă să plâng în hohote dezlănţuite sau să râd isteric. Mă îmbrac şi ies în oraş. Mă voi pierde în mulţumea fericită, o anonimă nefericită, disperată, sfâșiată şi, de ce să nu recunosc, oarecum eliberată. Sfârșitul era iminent, însă nu mă așteptam să vină atât de brutal şi umilitor, chiar în noaptea de Revelion…

1 ianuarie, ora 17.30

A venit acasă, mi-a spus că-l doare capul, că a avut probleme, dar acum e totul ok şi merge să se culce. WTF?? Rămân prostită, în mijlocul casei. Şi, de data asta, între râs şi plâns, aleg râsul. Îmi torn un mare pahar de şampanie – din şampania pe care nu am mai băut-o azi-noapte – după care mă duc peste el în dormitor şi-l întreb ironică:

– Tu sau eu?

E ameţit şi aproape adormit, aşa că mă ignoră, însă eu insist. Nu-mi mai pasă – în sfârşit – de nimic, nici de certuri, nici de scandal, nici de crizele lui de isterie de bărbat neterminat.

– Ce vrei, femeie? Du-te şi lasă-mă, îţi explic eu mai târziu, ce dracu’ nu pricepi? Nu mă mai deranja, că ai de-a face cu mine!!

Am priceput… Închid uşa încet, să nu scârţâie… Poate chiar a avut o problemă, gândesc, brusc preocupată iar… şi eu, nebuna de mine, îmi fac tot felul de filme în cap. Sunt o inconștientă…

Mă îndrept tiptil către bucătărie, ignorând puternicul – şi deja cunoscutul – parfum feminin pe care pardesiul lui abandonat pe hol îl emană…”

Nu aveam nevoie să înțeleg ceva ce înțelesesem cu mult înaintea ei.

– Eleno, fato, eu am înțeles, stai liniștită în privința asta… problema adevărată însă se pune altfel – tu, tu ai înțeles până la urmă ceva?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

Sunt de acord