„Mă uit la el cum doarme. Somnul îmblânzește cele mai mari brute și aduce liniște celor mai zbuciumate suflete. În somn, fericirea devine palpabilă, întinzi mâna în orice vis și-o apuci bine, o strângi la piept și decizi să nu-i mai dai drumul… și nici nu-ți pasă că asta nu se întâmplă cu adevărat, că secunda următoare este complet diferită, atâta timp cât ai avut privilegiul s-o simți, măcar puțin, măcar o dată!
Somnul i-a destins trăsăturile încordate, i-a îndulcit liniile adânci ale bărbiei și i-a mângâiat pleoapele cu mai multă gingășie decât aș putea-o face eu vreodată. Sunt geloasă. O clipă, simt tentația să-l trezesc. Să-i sărut eu pleoapele, obrajii nerași de câteva zile, buzele fripte, fruntea – în sfârșit – destinsă, gâtul cu piele fierbinte și moale, umerii viguroși, brațele – ca două aripi frânte – ascunse prin cearșafuri. Să-i sărut eu pieptul ce-i tresaltă în ritmul leneș al somnului, să-l adulmec, fără să ocolesc nimic din anatomia lui spectaculoasă, să alunec cu gura de-a lungul întregului său trup de care, începând cu acest moment, îmi va fi atât de aprig dor…
Însă nu o fac… Continui să-l privesc și privirea mi se încețoșează pe măsură ce hotărârea din care-mi făcusem fundament, punct de sprijin și de referință, începe să se clatine.
Ce bine că nu am timp s-o bag în seamă, așa cum nu am timp să bag în seamă toate prostiile astea siropoase care-mi trec prin minte, în timp ce păcătoșii de ochi, așa plânși și umflați, nu vor cu niciun chip să se desprindă de imaginea lui. Știu că o vor purta zgâriată pe retină și că, din cauza ei, vor continua mult timp de acum încolo să lăcrimeze nestăvilit. Și ce dacă? Cum spuneam, nu am timp de prostii, de bagatele specifice unei inimi slabe, așa cum încearcă și a mea să mă convingă că este.
E devreme, poate nici cinci și jumătate dimineața, dar afară e un soare inconștient, hlizit și vesel ca un copil repetent pe care nu-l interesează decât să trăiască în prezent, lipsit de cea mai mică urmă de grijă. Cu orice preț!
Da, cu orice preț… Cu orice preț… repet pe automat, cu gândurile încă împrăștiate pe perna ce mai păstrează vag conturul capului meu. Vag… Probabil că atât va rămâne și după mine: o amintire vagă, o imagine vagă, o durere vagă. De fapt, ar fi bine să fie așa, căci la ce servește să suferi după ceea ce nu poate fi schimbat? În plus, mai bine acum, decât mai târziu, mai bine o lovitură scurtă și eficientă, decât una sinonimă cu agonia.
M-am îmbrăcat cu cea mai frumoasă rochie a mea.
M-am machiat discret. Totul, în vârful picioarelor. Mi-am aruncat într-o geantă borțoasă câteva lucruri: haine, pantofi, parfumuri, periuța de dinți, un șampon, trusa cu farduri, două pachete de țigări, un pumn de brichete găsite acum câteva zile într-unul din sertarele lui… Apoi m-am răzgândit, am vărsat totul pe covor și am luat-o de la capăt. Nu aveam cum să-mi fac bagajele de dinainte și acum nu știu ce să iau cu mine. Dacă se trezește… Totul ar deveni, dintr-odată, mult prea clisos, dizgrațios, grotesc. Ar trebui să explic ceea ce nu e de explicat, ar trebui să mă înjosesc, să mă justific, să mă las disecată de vie sau, mai rău, să mă autodisec, să scot organ cu organ, cu mâinile însângerate, să i le arăt pe rând, pentru a-l face să înțeleagă ce nu vreau să înțeleagă vreodată.
Până la urmă, arunc înapoi în geantă tot ce-mi cade la mână, pentru prima dată felicitându-mă că am acceptat să ne mutăm la el, în Madrid, și nu la mine. Deși mi-am adus aici o mulțime de lucruri – de nimicuri, mai bine zis – grosul a rămas încuiat într-un apartament mic și neînsemnat din îndepărtatul Ciudad Real, la o adresă pe care, până la urmă, nu a apucat s-o cunoască.
Am prostul obicei să mă atașez în egală măsură de oameni, locuri, lucruri. Dar asta a început deja să se schimbe.
Închid cu greu geanta în care mai arunc, în ultimul moment, plicul maro cu ceva acte și nu numai, și o poză cu noi doi, una a cărei copie nu o am în telefon. Asta da, chiar dacă nu am fost în stare să-mi fac bagajul fizic, pe celălalt, îl tot fac de ceva timp…”
fragment din Zaida
