Dragă D., ești pr@f!

De către

– continuare de aici –

Gentleman-ului meu i se aprind călcâiele și, în dansul stângaci și pătimaș, încearcă să mă înghesuie, căutându-mi sânii. Îl las să se desfete cu forma lor fragedă și cărnoasă, în timp ce mâinile mele caută să-i măsoare pulsul. Un pic de încurajare, un pic de ridicare de la sol înainte de actul final face jocul mai interesant și mai excitant. Însă în pantaloni, o glumă. M-am abținut cu greu să nu hohotesc. El ar fi meritat-o. Nu măsor bărbăția (și nici măcar virilitatea) unui partener așa, însă aroganța cu damf de snobism merită judecata-mi crudă. Am continuat, mai mult din curiozitate, încercând să mă dumiresc dacă este, totuși, bărbat și nu am altă surpriză, și nu că mi-ar fi displăcut, dar vreau să știu exact cu cine am de-a face. Până să mă dumiresc însă eu, el era gata. Terminat. Terminase. A tulit-o mai puțin elegant la baie, cu coada între picioare. Și la propriu, nu numai la figurat. De acest pseudo cavaler al tristei figuri să te îndrăgostești atât de prostește? Oricum, nici nu contează. Știu și eu prea bine că dacă îți lași inima la vedere, nu e de mirare că ți-o mușcă toți neterminații și, odată infestată, să te ții, că nu e deloc ușor, uneori devine joc fatal și pierzi nu numai o bătălie sau întreg războiul, ci și pe tine cu totul.

I-am acceptat din nou, lui D., invitațiile. Eram curioasă să văd când și cum va face pasul, că deja se învârtea prea aprig în jurul meu. Peste incidentul din seara aceea a trecut ca un adevărat domn, tăcând mâlc, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, însă a ezitat să se mai apropie atât de mult. Până în seara în care, după o ieșire așezată în oraș și după ce-și făcuse curaj cu o sticlă de șampanie, m-a invitat la el acasă. Să-mi arate nu știu ce. Jenant. Tactică de adolescent cu coșuri și-n călduri, sătul să și-o frece ascuns sub plapumă sau adăpostit de ploaia dușului. Am acceptat cu îndoiala că el chiar nu joacă teatru. Cumva, niște corzi au vibrat în pieptul lui de cocoș. Dar nu în acea seară. La o dată ulterioară.

Rămăsese să ne întâlnim în oraș. Am refuzat întotdeauna ca vreun bărbat să vină să mă ia de „acasă”. Nu neapărat că mizez pe „egalitatea sexelor”. Mizez pe discreție. La mine acasă se ajunge greu. Și rar. Foarte rar. Numai N. știe unde stau, numai N. a fost la mine.

Mizez pe demnitatea mea.

Ce numești tu misandrie, eu numesc demnitate. Ce numești tu demnitate, eu numesc misoginism.

Cu câteva ore înainte de întâlnire, l-am sunat pe D.. Am procedat cu el „bărbătește”. Ce, nu e bine să primească ceea ce oferă? Ba eu cred că ar trebui să-mi mulțumească.

Dacă stau să mă gândesc, se putea ca acel telefon să vină după ce iubirea lui ar fi căpătat contur, după ce s-ar fi aruncat complet, cu capul înainte în vâltoare, aşa cum încă mai cred unii că se iubeşte. Fără precauţii, fără măşti, fără teamă, fără haine, fără, vezi Doamne, ipocrizie…

L-am sunat să-i spun că am făcut curat în viața mea și el… ei, bine, el nu mai are loc. A rămas pe dinafară… Și zdrang, telefonul.

La ceva timp după, l-am sunat din nou. Să văd dacă mai trăiește.

Să îl întreb ce face, să fim prieteni, să ne vedem… ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum ar fi fost un gest firesc. Așa cum ar fi făcut un bărbat cu o femeie căreia i-a dat papucii înainte să i-o tragă și care are, cumva, regrete, așa că încearcă să o bifeze și pe ea la pat.

L-am simțit cum se frânge, și-a schimbat vocea instantaneu și doar a murmurat, destul de hotărât, să-i uit numărul de telefon şi să nu îl mai caut niciodată. Evident că, înainte de a încheia această ultimă convorbire, nu am avut cum să rețin o anume întrebare în închisoarea gândurilor, așa că a țâșnit liberă și viguroasă:

– Chiar atât de mult m-ai iubit?

Iar răspunsul lui mai că nu m-a dat pe spate:

– Și da, și nu…

Dragă D., ești praf. Prietena mea neprietenă poată să respire ușurată. Ea și restul femeilor cărora tu le vei fi călcat vreodată, cu pantofii tăi eleganți și proaspăt lustruiți, inimioarele și suflețelele.

Cum era vorba aia? „Neeeext!”