Există un tip de bărbat care nu te cucerește. Te învăluie. Nu îți cere să-l iubești. Te face să crezi că e inevitabil. Un cameleon emoțional. Un vrăjitor al cuvintelor și al sincronizărilor cosmice. Îți apare exact când inima îți sângerează mai tare. Îți spune ce nici tu nu știai că ai nevoie să auzi. Și o face cu ochii adânci, fixați în ai tăi, de parcă te-ar fi recunoscut din alte vieți.
A fost perfect. Am râs până la lacrimi în prima noastră noapte împreună. M-a privit cu o atenție care m-a tulburat. Mi-a învățat obiceiurile, mi-a memorat expresiile, mi-a intuit nevoile. M-a făcut să cred că toate celelalte iubiri au fost doar repetiții. Iar eu, femeie cu cicatrici bine închise, m-am predat. Cu o foame pe care n-o mai simțisem demult. Cu încredere. Cu recunoștință.
Dar perfecțiunea asta nu e iubire. E un limbaj al celor care știu să se muleze pe dorințele tale, până devii dependentă de acel „ideal”.
Și apoi, încet, începe decojirea. Totul devine mai rar, mai rece, mai tăcut. Te lasă cu întrebări, dar fără răspunsuri. Îți spune că exagerezi. Că el încă simte, doar că e ocupat, copleșit, că are nevoie de spațiu.
Iar tu te agăți de începuturi. De cât de viu era totul. De acea primă lună în care te-ai simțit aleasă. De toate declarațiile care păreau rupte dintr-un roman sacru.
Psihologic, aceste relații te distrug subtil. Nu pentru că te bat sau te înșală. Ci pentru că te fac să simți că problema e în tine. Pentru că nu mai știi ce ai făcut greșit. Îți analizezi fiecare mesaj. Îți recalibrezi tonul. Îți muți granițele. Și, în timp ce faci asta, te pierzi pe tine. Dar încă te ții de ideea inițială: „A fost perfect. Deci trebuie să fie real.”
Doar că nu era. Era o proiecție.
Când un om te vede în toată frumusețea ta și te lasă să cazi în gol, nu e iubire. E fascinație temporară. E vanitate hrănită cu energia ta. E un joc subtil între ceea ce ți se oferă și ceea ce ți se retrage, ca să nu pleci niciodată sigură, dar nici complet prezentă.
Am învățat că există un tip de narcisism emoțional care nu urlă, nu controlează, nu domină violent. Ci te seduce cu precizie. Și apoi te epuizează emoțional, tocmai pentru că nu știi dacă l-ai avut cu adevărat.
Ai fost iubită… sau ai fost doar martora unei prestații impecabile?
Erotic, a fost exploziv. Trupul meu îl recunoștea cu o intensitate care mă speria. Mă făcea să cred că am ajuns la o formă de extaz mistic, nu doar fizic. Și poate că tocmai chimia a fost cea care a sabotat rațiunea. Pentru că atunci când un bărbat te face să tremuri de plăcere, crezi — fără probe — că e și omul tău.
Dar orgasmul nu e adevăr. Și nici sincronizarea astrologică.
Iubirea reală e ce rămâne după ce tot ce e spectaculos dispare.
Și în cazul nostru… n-a rămas nimic. Nici sprijin, nici disponibilitate, nici claritate. Doar un ecou al unui început grandios.
Mi-a spus că mă iubește. Dar mereu în momentele în care eram gata să plec.
Mi-a cerut răbdare. Dar doar când simțea că îmi recapăt forța.
Mi-a dat un vis și apoi m-a învinuit că nu am știut să-l păstrez.
Acum știu: perfecțiunea de la început nu e garanția iubirii.
Uneori, e doar modul în care începe manipularea.
Și mai știu ceva: dacă trebuie să te întrebi constant „ce s-a întâmplat cu omul ăla minunat?”, e foarte posibil ca el să nu fi fost niciodată real.
Ci doar reflexia ta — a iubirii tale, a speranței tale, a nevoii tale de a fi văzută.
A fost perfect. Dar nu a fost iubire.
A fost o lecție.
Și mi-am promis că, data viitoare, nu mă mai las cucerită de începuturi.
Ci voi privi atentă ce face omul acela când se simte confortabil. Când nu mai e efort, ci natură.
Pentru că adevărata iubire nu e o magie temporară. E o prezență constantă. Fără artificii. Fără dublu fund.
