Toți cred că am fugit pentru iubire. Pentru săruturi interzise, pentru sexul ăla intens pe bancheta din spate, pentru acel „te iubesc” șoptit ca o vină. Dar adevărul e altul: am fugit pentru mine. Am fugit pentru că nu mai puteam rămâne.
Într-o zi, m-am trezit că îmi cer voie să respir. Să zâmbesc. Să port rochia roșie. Să spun „nu”. Soțul meu nu era violent, nici tiranic. Era… absent. Fusese acolo, cândva, dar uitase să mă mai vadă. Mă plimba de mână prin viața lui, dar fără să mai întrebe ce vreau eu de la a mea.
Apoi a apărut el – amantul. Bărbatul care n-a venit să ia nimic, dar care a fost atent la tot. Nu mi-a promis libertate. Mi-a amintit că o am deja.
Fuga mea n-a fost despre el. A fost despre mine. A fost un strigăt tăcut: vreau să-mi aparțin din nou. Când am plecat, nu am luat hainele, ci rușinea. Vinovăția. Și în același timp – o formă nouă de demnitate.
Poate nu voi rămâne cu el. Poate ne vom despărți. Dar am aflat ceva: nicio femeie nu trebuie să rămână într-un loc în care iubirea înseamnă dispariție de sine.
Uneori, a fugi cu amantul nu e păcatul suprem. E începutul unui adevăr.
