A venit timpul să vorbesc despre acel moment epocal din viața mea când am confundat bărbatul alfa cu ultimul mitocan – o capodoperă a deciziei greșite, ce a generat un blooper de proporții cosmice. Era ca și cum aș fi avut un tricou galben strălucitor pe care scria „Mi-am luat țeapă”, și pe care eu nu l-am observat niciodată.
Așadar, îmi imaginez că știți cu toții cum arată bărbatul alfa: atrăgător, încrezător, puternic, deștept și bun. Eu, însă, am ales să-i acord atenție unui individ cu părul perfect stilizat printr-un ritual misterios, probabil implicând un pumn de gel și o conspirație cu oglinzi și care avea încredere în sine, dar doar când era înconjurat de o haită de prieteni mai mitocani decât el.
Prima întâlnire a fost un spectacol în sine. A venit la mine ca un adevărat gentilom, purtând o geacă de piele care părea să fi fost făcută din două oi întregi. Avea un zâmbet care strălucea de-ți lua ochii și un set de replici care, de obicei, treceau limita fină dintre a fi un compliment și o jignire grosolană. Dar cine sunt eu să nu apreciez sinceritatea brutală?
Am realizat, însă, că greșesc când, la prima noastră cină, am fost întâmpinați de ospătar cu un salut călduros de „Bună, șefule!”. L-am privit pe bărbatul alfa alături de mine, care s-a uitat la ospătar cu acel aer superior pe care-l așteptai de la un lider al turmei, și am înțeles că în lumea lui, „șefule” era un fel subtil de a-și arăta autoritatea.
Apoi a urmat întâlnirea cu gașca lui. Ei bine, nu știu cum să o descriu altfel decât un fel de tribunal al mitocăniei. Au început să verse glume sexist-machiste, să se laude cu mașinile lor care mai de care mai tunată și să se certe într-o manieră atât de pasională despre fotbal, încât am simțit că mă aflu pe marginea unui teren de luptă medieval.
Dar altul a fost momentul când am realizat cu adevărat cât de tare mă păcălisem. În timp ce bărbatul alfa se bucura de aplauzele găștii pentru o glumă misogină făcută de față cu mine, am început să mă întreb: „Oare cine sunt eu și cum am ajuns în acest film cu golani de cartier?”.
Așadar, am învățat o lecție prețioasă: nu toți bărbații încrezători și cu o doză sănătoasă de aroganță sunt bărbați alfa. Unii sunt doar mitocani dispuși să-și demonstreze falsa masculinitate în fața unei adunări de „tovarăși” cu un nivel de testosteron mai mare decât cel al unui steguleț în vânt.
Acum, încerc să-mi amintesc că adevăratul bărbat alfa este acela care știe să împărtășească și să respecte, nu acela care se străduiește să-și arate non-stop mușchii. În final, întâlnirea cu bărbatul pseudo-alfa nu a fost un eșec, ci o aventură amuzantă și ironică, care mi-a adus, pe lângă dezamăgiri, și un fir subțire de înțelegere a complexității relațiilor.
