Când am plecat, te-am privit în ochi și ți-am urlat cuvinte pe care mi le-am dorit să fie adevărate. „Te voi uita”, ți-am spus, fără să îmi dau seama că minciuna curgea din buzele mele ca un râu nesfârșit de neadevăruri. Era o promisiune pe care am făcut-o cu intenția de a-mi ascunde durerea și de a-ți arăta că sunt puternică, că voi merge mai departe fără tine. Dar cum să uiți pe cineva care a fost o parte atât de importantă din viața ta?
Am plecat în căutarea unor noi începuturi, alergând spre orizontul necunoscut în speranța că distanța îmi va vindeca rănile. Însă, pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni și apoi în luni, am realizat că am mințit. Nu mă pot elibera de amintirile noastre, de râsetele și conversațiile noastre, de momentele în care eram împreună.
În fiecare zi, amintirile mi se trezesc în inimă ca niște fluturi zburdalnici, lăsând zâmbete și durere în urma lor. Te văd râzând în lumina soarelui, te aud șoptindu-mi cuvinte dulci la ureche. Chiar și când mă găsesc în mijlocul mulțimii, îți simt prezența ca o umbră ce mă însoțește discret.
Și așa, am ajuns să înțeleg că nu poți să uiți pe cineva pe care l-ai iubit atât de mult. Încercarea de a tăia legăturile cu trecutul este ca și cum ai încerca să-ți scoți o parte din inimă. Nu poți să-ți ștergi amintirile cu un burete magic sau să-ți închizi sentimentele într-o cutie și să arunci cheia. În schimb, trebuie să învăț să coexist cu toate aceste amintiri și să le accept ca parte integrantă din povestea mea.
Când am plecat, ți-am promis că te voi uita. Am mințit. Nu te-am uitat și poate că niciodată nu voi reuși să o fac. Dar aceasta nu este o slăbiciune, ci o recunoaștere a faptului că am iubit cu adevărat. În cele din urmă, am învățat că amintirile nu sunt lanțuri care ne țin prizonieri, ci sunt fire invizibile care ne leagă inimile pentru totdeauna.
