Dorința feminină este adesea tradusă prin plăcerea oferită celuilalt. În filme, femeia dorită este femeia care se lasă atinsă, care răspunde, care se supune sau care provoacă. Dar rareori se vorbește despre dorința ei ca act de sine, ca putere internă, ca foc care nu are nevoie de o privire masculină ca să ardă.
De mici, am fost învățate să fim plăcute. Să nu fim vulgare. Să nu „provocăm”. Să ne ferim de rochii prea scurte, de râsete prea zgomotoase, de gesturi care „spun prea mult”. Am fost educate să tăcem în dorință și să ne exprimăm doar atunci când bărbatul dă semnalul că ne vrea. Iar asta a creat generații întregi de femei care confundă dorința cu validarea. Care cred că trebuie să fie frumoase ca să merite să simtă. Că trebuie să fie slabe, netede, discrete.
Dar dorința feminină nu este un răspuns. Este o sursă. Nu se activează pentru că el a privit. Se activează pentru că EA s-a trezit. Pentru că EA s-a întâlnit cu trupul ei fără vină. Pentru că EA a avut curajul să spună: „Și eu vreau. Și eu simt. Și eu exist dincolo de rolul de amantă, soție, mamă.”
Dorința unei femei este suverană. Este o cale de cunoaștere. Este o rugăciune rostită cu șoapte și gemete, cu suspine și râs. Dar în lumea de azi, plină de reclame care transformă trupul într-un produs, dorința e redusă la performanță. La „cum să-i oferi orgasme de neuitat”, la „cum să fii mai bună în pat”, la „cum să-l ții lângă tine cu trucuri sexuale”. E despre „cum să-l satisfaci”, nu „cum să te locuiești pe tine”.
E o capcană. Pentru că în spatele acestor mesaje se ascunde ideea că femeia nu valorează cât dorința ei, ci cât plăcerea pe care o oferă altora. Că ea e o verigă în procesul bărbatului de a se simți împlinit. Și astfel, femeile ajung să-și vândă trupul în schimbul unei iluzii de apartenență.
Dar dorința autentică nu se negociază. Nu se dă la schimb pentru „iubire”, nici pentru validare. Ea nu e despre cât de mult îl excita pe el, ci despre cât de vie te simți TU. Despre cum te atingi fără rușine. Despre cum te miști fără a cere voie. Despre cum te uiți în oglindă nu să te verifici, ci să te celebrezi.
Dorința feminină e un act de rebeliune în fața unei lumi care a învățat femeia să se rușineze de sine. Este o declarație de independență. Este un act de autoguvernare emoțională și senzuală. În momentul în care o femeie se simte liberă în pielea ei, nimic nu mai poate fi la fel. Nici sexul. Nici iubirea. Nici viața. Pentru că ea nu mai dă din ea ca să fie aleasă. Ci oferă din abundență pentru că se simte întreagă.
A vorbi despre dorința feminină înseamnă a repara generații de rușine transmisă, de tăceri între picioare, de orgolii masculine între cearceafuri. Înseamnă să spunem: merităm să simțim. Nu pentru a păstra un bărbat. Ci pentru a trăi cu adevărat în propriul corp.
Asta înseamnă dorința feminină: nu o mască roșie de ruj, ci o femeie întreagă, trează, prezentă. Care nu cere permisiunea să simtă. Ci care simte. Și se bucură. Și se alege.
