Cu aceste cuvinte începe povestea mea despre cum o sărbătoare atât de plină de lumină și de bucurie a devenit o umbră a trecutului, un fel de fantomă ce-mi bântuie inima în fiecare an.
Era o vreme când Crăciunul pentru mine însemna acasă, familie și iubire. Împreună cu soția mea, creațiile noastre culinare umpleau casa de arome îmbietoare, iar bradul strălucea ca o promisiune a clipei în care împărțeam cadouri și zâmbete. Împreună eram o echipă, iar Crăciunul era momentul în care totul părea posibil.
Apoi, fără avertisment sau semne prevestitoare, totul s-a prăbușit. Soția mea a plecat, lăsând în urmă doar umbrele amintirilor și inima mea făcută praf. De atunci, fiecare Crăciun a devenit o continuă reluare a unui film tragic, în care personajul principal – eu – se luptă să găsească semnificații într-o sărbătoare care acum pare desprinsă de sens.
În fiecare decembrie, am încercat să construiesc o festivitate falsă, ca și cum decorarea bradului și coacerea prăjiturilor ar putea umple golul lăsat de dispariția ei. Mai mult, în fiecare globuleț și colind auzit în stradă, simțeam o rană deschisă, o absență insurmontabilă.
Crăciunul a devenit astfel un coșmar în care bătălia cu singurătatea e mai intensă ca niciodată, căci mereu îmi amintesc de zilele când ne uitam împreună la fulgii de zăpadă căzând, iar acum acești fulgi sunt urâți, reci și plini de amărăciune. Casa mea a devenit un sanctuar al solitudinii, iar amintirea zilelor fericite, o poveste pe care nu mai știam cum să o accept.
Fiecare decembrie aduce cu sine dorința de a evita reuniunile de familie și petrecerile. În schimb, îmi caut adăpost într-un colț al casei, încercând să scap de fantomele trecutului. În astfel de momente, Crăciunul devine un examen al sufletului, iar rezultatul este mereu un fel de eșec personal.
Nu pot să scap de povestea noastră, a mea și a soției mele, care acum este, de fapt, o simplă străină. În timp ce alții își împărtășesc bucuria Crăciunului cu cei dragi, eu mă întreb cum a devenit această sărbătoare o umbră a iubirii pierdute.
Astfel, în timp, am înțeles că sărbătoarea Crăciunului, în ciuda tuturor eforturilor mele de a o nega, a devenit un catalizator al durerii și al regretelor. Totuși, în ciuda acestui coșmar anual, încerc să-mi găsesc puterea de a accepta realitatea și de a învăța să trec mai departe și să trăiesc din nou în prezent.
Într-un fel, Crăciunul trebuie să devină pentru mine un test de rezistență emoțională, un exercițiu de găsire a speranței în mijlocul furtunii de tristețe. Și, cine știe, poate într-o zi, lumina Crăciunului va reuși, până la urmă, să risipească întunericul amintirilor și să aducă cu sine un început nou început.
