La 20 de ani, credeam că iubirea înseamnă sacrificiu. Îmi spuneam că, dacă îl iubesc, trebuie să accept totul: absențele lui, cuvintele aruncate la nervi, promisiunile nerespectate. Eram convinsă că, dacă țin suficient de strâns, relația se va salva.
Dar în realitate, cu cât strângeam mai tare, cu atât mă pierdeam pe mine.
Țin minte o seară în care l-am așteptat ore întregi. Îmi spunea mereu „ajung imediat”, iar eu îmi puneam ceasul pe pauză, cu inima plină de speranță. Când a venit, târziu și obosit, am zâmbit larg, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi era teamă să nu-l supăr. Îmi era teamă să nu plece.
Dacă m-aș putea întoarce la fata aceea de 20 de ani, i-aș spune:
„Demnitatea nu e un moft. E fundația pe care stă iubirea adevărată. Dacă trebuie să-ți închizi gura, să-ți ascunzi lacrimile și să-ți micșorezi sufletul ca să-l păstrezi lângă tine, atunci nu e iubire, e prizonierat.”
Am învățat greu, dar am învățat. O relație sănătoasă nu cere să-ți pierzi vocea, ci să o ridici. Nu cere să te anulezi, ci să te aduci cu tot ce ești. Nu cere compromisuri care te dor, ci curajul de a spune: „Așa merit să fiu iubită.”
Astăzi știu că nimeni nu pleacă din viața ta pentru că ai fost demnă. Din contră: oamenii care merită să rămână sunt cei care te respectă și te iubesc exact pentru că nu te-ai trădat pe tine.
Îți spun ție, femeii care citești acum: nu te lăsa convinsă că dragostea se câștigă prin tăcere și sacrificiu absurd. Păstrează-ți demnitatea. Acolo e adevărata ta frumusețe.
