Am învățat devreme să-mi ascund dorințele. Să le acopăr cu zâmbete cuminți, cu fraze bine rostite și cu imaginea unei femei echilibrate, care nu deranjează pe nimeni și nu cere mai mult decât i se oferă. Dar adevărul e că în mine, de ani de zile, clocotește ceva ce nu poate fi redus la reguli, norme sau educație. Există un strat ascuns al sufletului meu, unul pe care îl recunosc doar în liniștea nopților, când totul tace și eu rămân față în față cu mine însămi: acolo locuiesc dorințele mele interzise.
Nu sunt neapărat obscene, nici scandaloase, dar ele sfidează tot ce am fost învățată să cred că e corect. Sunt dorințe care mă fac să vreau să fug din viața așezată pe care o duc, să scap de măști, să las totul în urmă pentru o clipă de intensitate. Sunt dorințele acelea de a atinge ceea ce nu-mi aparține, de a iubi acolo unde nu am voie, de a trăi experiențe care nu arată deloc ca în manualul unei vieți „morale”.
Le-am simțit crescând în mine atunci când m-am aflat prea aproape de oameni pe care trebuia să-i țin la distanță. Atunci când o privire s-a oprit asupra mea mai mult decât era cazul și mi-a aprins în trup o sete imposibil de stins. Atunci când am simțit nevoia să spun cu voce tare ce visez, dar mi-am mușcat buzele, de teamă să nu mă pierd de tot. Acolo, în acele clipe de tensiune interioară, am înțeles că ceea ce negăm nu dispare, ci prinde și mai multă putere.
Uneori mă întreb dacă nu cumva toți avem aceste dorințe ascunse, dar unii suntem mai iscusiți în a le camufla. Trăim într-o lume care ne cere să fim corecți, disciplinați, previzibili, dar în spatele ușilor închise fiecare își poartă setea și propriile abisuri. Eu mi-am recunoscut aceste dorințe și m-am temut de ele, pentru că știu că ar putea dărâma ziduri pe care le-am construit ani de zile. Totuși, ele sunt acolo, hrănindu-se din tăcerile mele, din momentele în care aleg să nu spun nimic și mă prefac că sunt de neatins.
Ceea ce e interzis capătă o frumusețe aparte, aproape magnetică. Știi că nu ai voie, dar tocmai asta aprinde flacăra. Știi că ar trebui să pleci, dar picioarele nu vor să te miște. Știi că n-ar trebui să te gândești la el, dar mintea ta își face un loc secret în care îl așază mereu. Și atunci realizezi cât de puțin control ai, de fapt, asupra propriei inimi.
M-am luptat cu mine însămi ani întregi, încercând să-mi conving dorințele să tacă. Am încercat să le acopăr cu rutină, cu responsabilități, cu roluri care arată impecabil la exterior. Dar, de fiecare dată când am crezut că am scăpat, au revenit. Mai intense, mai vii, mai greu de stăpânit. Și, în tăcerea lor, am descoperit un adevăr dureros: dorințele interzise nu dispar niciodată, ci ne așteaptă răbdătoare, ca niște animale sălbatice care stau ascunse până când simt că suntem prea obosiți să le mai ținem în cușcă.
Nu știu dacă le voi lăsa vreodată să iasă cu totul la lumină. Poate că viața mea s-ar prăbuși în câteva clipe dacă aș face asta. Poate că oamenii care mă cred puternică ar vedea în mine o femeie slabă, incapabilă să-și tempereze instinctele. Poate că aș pierde mai mult decât aș câștiga. Și totuși, știu că într-o zi voi ajunge să aleg: siguranța care mă usucă pe dinăuntru sau riscul care m-ar putea aprinde.
Până atunci, rămân cu acest secret care îmi arde în piept. Îl duc cu mine în fiecare gest banal, în fiecare conversație în care par calmă, în fiecare zâmbet care ascunde un întreg univers de dorințe nerostite. E felul meu de a supraviețui între două lumi: cea în care sunt cine trebuie și cea în care sunt cine sunt, cu tot ce mi-e interzis să fiu.
