Uneori, omul care te aprinde cel mai tare e și cel care te stinge. Nu pentru că nu te iubește, ci pentru că nu știe cum. Nu pentru că nu simte, ci pentru că e copleșit de ceea ce simte. Și când emoția e mai mare decât conștiința, dragostea devine haos. Fiecare gest, o rană. Fiecare tăcere, o sabie. Fiecare „te iubesc”, o minciună frumoasă spusă cu speranța că va deveni adevăr.
L-am întâlnit într-un moment în care îmi uitasem vocea. Îmi uitasem limitele. Îmi uitasem cine sunt. Și el a venit ca o furtună: fascinant, magnetic, viu. Am simțit că l-am mai cunoscut. Că sufletul meu știe pașii lui pe de rost. A fost atracție, da, dar a fost și chemare. O recunoaștere. Ca un deja-vu care nu-ți dă pace.
Dar ce n-am știut atunci e că uneori, sufletele se recunosc pentru că au răni comune. Și ele se atrag nu ca să se vindece, ci ca să se oglindească. Ca să-și spună, fără cuvinte, „uite ce mai ai de înțeles”.
A fost intens. Rapid. Haotic. A fost ce nu pot pune în cuvinte, dar nici nu pot uita. Mi-a știut corpul înainte să mi-l atingă. Mi-a deschis inima, dar n-a știut ce să facă cu ea. Mi-a spus „ești tot ce am căutat”, și apoi a fugit. Apoi s-a întors. Apoi iar a fugit. Și eu am rămas acolo, legată de absența lui ca de o promisiune nespusă.
Fiecare ceartă ne aducea mai aproape, dar ne rănea mai tare. Fiecare noapte era magică, dar dimineața aducea golul. Iar eu, în toată confuzia aia, mă agățam de ideea că „dacă doare atât, înseamnă că e profund”. N-a fost. A fost familiar. A fost tiparul meu nescris, repetat cu alt chip.
Pentru că el nu era iubirea mea. Era karma mea. Lecția mea. Oglinda care mi-a arătat cât mă abandonez pentru a fi aleasă. Cât îmi micșorez vocea ca să nu-l deranjez. Cât de tare mă pot minți că e „destin”, când de fapt e doar atașament cu gust de traumă.
Am crezut că e iubire pentru că durerea era cunoscută. Pentru că mă simțeam acasă în neliniște. Pentru că sufletul meu învățase, de mic, că iubirea înseamnă să suferi. Că dacă nu doare, nu contează. Dar nu e așa. Iubirea nu te face să te pierzi. Iubirea nu te face să te rogi de cineva să rămână. Nu te face să renunți la tine doar ca să nu plece el.
Relațiile karmice sunt ca niște incendii sacre. Ard tot ce nu e autentic. Nu rămâne piatră pe piatră. Dar dacă le supraviețuiești, renaști. Mai clară. Mai sinceră. Mai TU. Nu mai iubești din frică. Nu mai cauți confirmări în ochii altora. Nu mai spui „rămâi” unui om care nu se poate nici pe el păstra.
Cea mai mare eliberare a fost în ziua în care n-am mai vrut să-l înțeleg. Ci să mă înțeleg. În ziua în care am ales să nu-l mai aștept. Ci să mă aleg pe mine. A fost și lacrimă. A fost și furie. Dar a fost și o liniște nouă: aceea care vine când nu te mai rănești încercând să iubești.
El a fost karma mea. Și pentru asta, îi mulțumesc. Pentru că mi-a arătat cât de jos pot merge. Și cât de sus pot urca. Dar iubirea mea… iubirea mea începe cu mine. Și nu va mai fi niciodată un sacrificiu.
