Era o dimineaţă liniştită de 1 mai 1947 în New York — dar pentru Evelyn McHale, acea zi avea să devină o călătorie spre eternitate. La doar 23 de ani, tânăra contabilă americană a păşit în ascensorul celebrului Empire State Building şi s-a aruncat de la etajul 86-lea, alegând să îşi încheie viaţa într-un mod brutal, dar paradoxal… graţios.
Fragmentul final al vieţii
Evelyn îşi vizitase logodnicul în Pennsylvania în ziua precedentă. Apoi, întoarsă la New York, şi-a luat paltonul, l-a aşezat cu grijă pe balustradă şi a lăsat un bileţel: „He is much better off without me… I wouldn’t make a good wife for anybody. Tell my father, I have too many of my mother’s tendencies.” („Lui îi va fi mult mai bine fără mine… N-aș fi o soție bună pentru nimeni. Spuneți-i tatălui meu că am prea multe dintre înclinațiile mamei mele.”) Apoi, în liniştea observatorului de la 320 m altitudine, a sărit. În doar câteva minute, un student la fotografie răspundea la o explozie mută — impactul corpului ei pe plafonul unei limuzine parcate lângă clădire.
O imagine care transcende tragedia
Fotograful amator Robert Wiles a surprins momentul doar patru minute după cădere. Imaginea: picioarele încrucişate, palma mănuşată strângând un şirag de perle, expresia feţei liniştită — ca o femeie adormită şi nu o victimă a suicidului. Revista TIME a numit fotografia „the most beautiful suicide” (cel mai frumos suicid). Modalitatea în care cadavrul pare protejat, întreg şi „frumos”, în ciuda violenţei actului, a generat fascinaţie, şoc, contemplaţie.
De ce privim încă fotografia?
Viaţa Evelyn nu avea să devină virală, dar moartea ei a intrat în memoria colectivă — pentru că imaginea provocatoare combină două elemente contradictorii: fragilitatea absolută (un salt mortal) şi compoziţia vizuală impecabilă (o schiţă de eleganţă în mijlocul devastării). Conform analizei lui Ben Cosgrove: „Evelyn (…) pare să se odihnească, sau să tragă un pui de somn, mai degrabă decât să zacă moartă… totul în postura ei — mâna mănuşată strângând colierul, gleznele uşor incrucişate — sugerează că s-ar fi gândit la planurile ei pentru mai târziu sau ar fi visat la logodnicul ei.” La momentul căderii: corpul a căzut pe tabla limozinei, care-i „a salvat” aparent integritatea, făcând ca impactul să arate mai… „blând” decât ar fi fost pe asfalt.
O fragilă viaţă, un final în tăcere
Născută la 20 septembrie 1923 în Berkeley, California, Evelyn a crescut într-o familie numeroasă, în care mama ei se confrunta cu depresie. Divorţul părinţilor și-a pus amprenta asupra psihicului său. După liceu, a intrat în corpul femeilor armatei americane, apoi s-a mutat la New York pentru un loc de muncă în contabilitate. Totul părea „în ordine”. Logodită cu Barry Rhodes, absolvent de colegiu şi fost aviator. Cu toate acestea, nimic din exterior nu sugera decizia fatală care avea să survină. Detectivii i-au găsit bileţelul şi paltonul aşezat cu grijă. Conform dorinţei exprimate, corpul i-a fost incinerat, fără ceremonie funerară sau mormânt.
De ce rămâne relevantă povestea?
Tragedia lui Evelyn ridică întrebări despre frumuseţe, publicitate, intimitate şi moarte. Fotografia sa — prezentând moartea ca o formă de „artă” sau imagine elegantă — a stârnit dezbateri privind etica reprezentării: când devine moartea expoziţie? Carola Cappellari notează că poza pune „graniţa între documentar şi fotografie de plăcere”, evidenţiind riscurile estetizării morţii. De asemenea, imaginea a inspirat artiști de avangardă: Andy Warhol a realizat o serigrafie inspirată de corpul ei prăbuşit („Suicide (Fallen Body)”).
Un avertisment tăcut
Povestea ei ne aminteşte că adesea „cele mai frumoase” aparențe ascund chinuri nevăzute. Privind poza, avem o recunoaştere simultană a vieţii pierdute şi a imaginii memorabile care a făcut să nu fie uitată. Nu este doar o curiozitate istorică — este un apel la atenţie pentru cei din jur, la ascultare, la ceea ce nu spunem. Fără a căuta „vinovaţi”, putem privi ce s-a întâmplat şi să ne amintim că fiecare zâmbet poate ascunde o durere.
