Orice relație „perfectă” are cel puțin o fisură. Uneori aproape imperceptibilă chiar și pentru cei implicați. Imperceptibilă, dar nu inexistentă. Pe măsură ce trece timpul, ea lucrează, așa cum lucrează o crăpătură într-un perete. Inițial, nu tinzi să-i dai atenție, face parte din firesc, cumva trebuie să fie acolo. Ulterior însă, când s-a transformat în ditamai gaura, îți dai seama că, dacă ai fi luat măsuri la timp, nu s-ar fi ajuns aici. Poate.
Ioana și Mircea aveau relația perfectă. Acea relație după care tânjesc mulți dintre noi. Mircea era atent la ea nu doar în public. Era galant, tandru, înțelegător, generos și răbdător în fiecare moment al vieții lor. Chiar și când Ioana greșea, niciodată nu sărea „să dea cu piatra”. Întotdeauna lângă ea, întotdeauna, al ei. La rândul său, Ioana îl iubea pe Mircea și mulțumea adesea șoptit divinității pentru bărbatul pe care i l-a dăruit. De aceea, nici nu lua în seamă detaliile. Micile inadvertențe. Fleacurile. Oricum, nici măcar nu o incomodau. De ce ar face din țânțar armăsar? De ce și-ar strica fericirea reală pentru o presupusă (și, desigur, inexistentă) problemă?
Și totuși, Ioana nu s-a putut împiedica să nu observe un amănunt. Și legată la ochi dacă ar fi fost, până la urmă, tot l-ar fi văzut. Inofensiv, desigur. Când venea de la serviciu, înainte să intre în casă și să vorbească cu ea, să o sărute ușor, dar tandru, Mircea intra în garaj. Zăbovea cinci minute, uneori zece, alteori și mai mult, și abia apoi venea în casă, ca și când atunci s-ar fi dat jos din mașină, taxi sau metrou. Da, aceea era fisura…
După o vreme, a început să-l urmărească. Discret, din spatele perdelei dormitorului lor, acolo unde, în mod normal, la ora la care Mircea ajungea acasă, ea nu ar fi avut ce să caute. A început apoi să-i cronometreze timpul petrecut în garaj – 5 minute, 7 minute, 20 de minute,12 minute. Desigur, nu avea nicio logică, dar curiozitatea și neliniștea începuseră s-o râcâie. Ioana deveni ușor iritabilă, ușor frustrată, ușor nemulțumită. Mircea se făcea luntre și punte să-i intre în voie și, cu cât el se străduia mai mult, cu atât ea suferea mai tare. Nu o dată, după plecarea lui, fusese în garaj unde pierduse ore bune scotocind peste tot. Ce s-ar putea ascunde aici atât de interesant, încât, de fiecare dată când venea acasă, prima oară să intre acolo?
– O cameră de supraveghere, vă rog. Da, pentru interior. Nu, doar una e suficient, nu am nevoie de nimic complicat, ceva cât se poate de simplu, dar eficient.
Nu se putuse gândi la nimic altceva, i se păruse sub demnitatea ei să-l ia la întrebări, așa că decise să pună capăt nesiguranței și să afle odată marele secret al soțului ei.
În ziua în care reușise să monteze camera fusese extrem de agitată. Îi era teamă că, odată intrat în casă, Mircea va ghici absolut totul. Dar nu mai avea ce să facă, pornise pe un drum, trebuia să-l parcurgă până la capăt. Cu telefonul în mână, îl pândea – aflată în pragul isteriei – din spatele perdelei. Camera prindea aproape tot garajul și transmitea online, în direct.
La ora la care ajungea de obicei, Mircea intră alene pe poartă. Păru că ezită o secundă, după care se duse glonț în garaj. Ioana îl pierdu din vedere de pe fereastră, dar în secunda următoare îl văzu pe telefon.
Ajuns înăuntru, inutil și caraghios, se uită în stânga și-n dreapta, după care își trase scaunul de pescuit, se așeză comod pe el, de parcă s-ar fi aflat pe buza apei, își scoase mobilul din buzunar, îl butonă scurt – semn că numărul căutat era fie ultimul apelat, fie unul trecut la favorite – și-l puse la ureche.
Camera cumpărată de Ioana avea și un microfon incorporat, dar mult prea slab pentru a capta șoapta lui Mircea. Părea, în același timp, grăbit și relaxat, ca și când ar fi făcut ceva doar în aparență rău. Totuși, dacă ar fi vorbit cu o altă femeie, de ce să aștepți să ajungi acasă ca s-o suni? Nu ar fi fost mai logic s-o facă, în siguranță, din afara casei?
Ioana rămăsese cu telefonul în mână, cu ochii ațintiți asupra imaginii mici, dar clare, tot timpul cât, în garaj, Mircea a ținut mâna la ureche. 14 minute. Când l-a văzut că se ridică, s-a repliat și ea, și-a șters cu nădejde lacrimile și a dat fuga la bucătărie, a luat o ceapă din cămară și s-a apucat s-o taie vitejește pentru a camufla cât mai abil lacrimile și breșa în relația perfectă. Fisura.
Ca de obicei, Mircea a intrat zâmbitor, a sărutat-o din vârful buzelor, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuși, la o privire mai atentă, Ioana ar fi putut observa o nuanță de malițiozitate în zâmbetul soțului ei.
Ce să facă? Să se prefacă că nu știe (de fapt, că nu știe ce anume? căci încă nu descoperise nimic concret), să continue „investigațiile” sau să lase lucrurile așa cum erau și să presupună că Mircea nu făcea nimic rău acolo sau să-l confrunte? Dar asta ar însemna să-i spună și că l-a spionat… Sau poate doar la noapte, pe furiș, când toată suflarea doarme, să-i umble în telefon și să-i găsească misteriosul număr, să se convingă că e mereu același pentru ca, a doua zi, să sune și să afle cine se ascunde în spatele lui și să-și scurtcicuiteze astfel suferința? Ce să facă?
Tu ce ai decide într-o astfel de situație?
– va urma –
