Există o tăcere care se instalează între doi oameni când unul urlă în interior, iar celălalt se face că nu aude. E o tăcere care nu e liniște. E o moarte lentă, în care inima bate, dar nu mai simte. Așa arăta relația noastră, în ultimele luni. Eu mă prăbușeam încet, în timp ce el ridica din umeri și dădea muzica mai tare.
I-am spus că nu mai pot. Nu o dată. De o mie de ori, în mii de feluri. În certuri, în plânsete, în momente de sinceritate în care mă dezbrăcam de orice mândrie și mă lăsam vulnerabilă, ca o rană deschisă. Dar el… nu voia să vadă. Nu voia să simtă. Poate că nici nu știa cum.
Și totuși, am revenit. Nu pentru că eram slabă. Ci pentru că în mine exista o formă de speranță – toxică, dar vie – că poate, dacă mai rămân puțin, îl voi învăța să mă iubească.
Psihologii vorbesc despre „intermitența recompensei” – fenomenul în care primești dragoste din când în când, exact cât să-ți hrănească iluzia. Exact cât să crezi că ești aproape de ce ai visat. Iar creierul, ca într-un joc de noroc, continuă să tragă de pârghie. Să încerce din nou. Și din nou. Pentru că uneori, iubirea nu e un sentiment. E o dependență.
Când am realizat că iubirea mea era rugăciune, iar a lui tăcere, mi-am dat seama că nu mai eram într-o relație. Eram într-un monolog. Eram într-o formă de suicid emoțional lent, în care îl rugam să mă aleagă în timp ce mă uitam în oglindă și nu mă mai recunoșteam.
Și totuși, am revenit. Nu pentru el. Ci pentru fata care fusese acolo cândva. Care spera. Care credea. Am vrut s-o mai văd o dată, să-i spun că o înțeleg. Și s-o iau cu mine. Ca să plecăm amândouă.
