E seara de Crăciun, iar gara vibrează de agitația specifică sărbătorilor. Lumini strălucitoare împodobesc fiecare colț, iar aerul e plin de arome îmbietoare de scorțișoară și de cozonaci proaspeți. Eu, o femeie singură de 30 de ani, mă plimb pierdută printre standurile de Crăciun ale pieței din fața gării, învăluită în pelerina mea de lână.
Deja este a șaptea oară când revin în aceeași gară, îmbrăcată la fel, cu inima plină de speranță și cu gândul la întâmplarea pe care am trăit-o acum șapte ani. Totul a început într-o altă seară de Crăciun, când am întâlnit un bărbat chiar aici, în gara asta. Și atunci o vedeam ca pe un loc magic, plin de lumină și de căldură, cu brazi de Crăciun strălucitori și călători zgribuliți.
Bărbatul acela, pe care l-am întâlnit întâmplător, părea că scos dintr-un roman clasic. Elegant, distins și cu un zâmbet fermecător, m-a abordat cu naturalețe, ca și cum întâlnirea noastră ar fi fost scrisă în stele. După ce am schimbat doar câteva cuvinte, am hotărât să călătorim împreună în acea noapte de sărbătoare, ca și când am fi fost predestinați. Fără îndoială, magia Crăciunului a creat o chimie explozivă între noi. Așa am petrecut ore întregi în compartimentul acela de tren, vorbind despre tot și toate. Fiecare cuvânt împletea o nouă poveste între noi.
Cu fiecare stație, descopeream că avem tot mai multe în comun. El era un suflet călător, iar eu, cu dragostea mea pentru cuvinte, am împărtășit povești și amintiri din călătoriile mele literare. Am vorbit despre Crăciunurile din copilărie, despre tradiții și despre lucrurile care ne făceau odată cu adevărat fericiți.
Pe măsură ce trenul ne ducea spre destinație, am realizat că ne simțeam tot mai atrași unul de celălalt, așa că, la final, în loc de la revedere, în gara de destinație, într-o lume presărată cu fulgi de zăpadă și lumini strălucitoare, ne-am sărutat. A fost un sărut magic, care a surprins spiritul Crăciunului și ne-a unit într-o poveste de iubire efemeră.
Cu toate acestea, ne-am despărțit fără să schimbăm datele de contact. Viața ne-a purtat în direcții diferite, dar am rămas cu amintirea acelei întâlniri speciale și a sărutului de Crăciun. De atunci, în fiecare an, mă întorc în aceeași gară în care ne-am cunoscut, să-l aștept cu inima plină de speranță și cu ochii atenți la fiecare călător care coboară din tren, poate destinul sau norocul hotărăsc că drumurile noastre trebuie să se întâlnească iar.
Așteptările mele au fost, în tot acest timp, un amestec de emoție și de teamă, dar Crăciun după Crăciun, el nu a mai apărut. Încă sper ca, într-o zi, să-l recunosc printre oamenii care vin sau pleacă de sărbători.
În această seară de Crăciun, luminile strălucesc cu aceeași intensitate în gara veche, iar eu stau cu privirea pierdută în mulțimea care forfotește. Poate că anul acesta va veni, poate că nu, dar până atunci, povestea noastră rămâne un vis magic în sufletul meu, adus la viață în fiecare an de spiritul Crăciunului și de credința că iubirea pe care i-o port de atâția ani a fost atât de puternică încât a continuat să trăiască în speranță, chiar și în absența lui.
