Într-o seară din 1967, Janis Joplin a intrat într-un bar din San Francisco, fără să atragă atenția, purtându-și ochelarii rotunzi emblematici, cu buclele sălbatice încadrându-i fața. Nu a avut o intrare grandioasă, nimeni nu a recunoscut-o la început. Apoi, a pășit pe scenă, a apucat microfonul și, de îndată ce vocea ei a umplut aerul, întreaga încăpere a amuțit. Un glas răgușit, sfâșietor, a străbătut spațiul, tăind prin zgomotul conversațiilor și clinchetul paharelor. Era brut, neîmblânzit și electric. Câteva clipe mai târziu, oamenii erau în picioare – unii plângeau, alții rămăseseră împietriți. Janis nu cânta – îi sângera sufletul în cântecele ei. În acea noapte, a coborât de pe scenă cu o nouă reputație: femeia care putea reduce la tăcere o încăpere întreagă prin durerea sa.
Născută în Port Arthur, Texas, a crescut simțindu-se o proscrisă. Iubea blues-ul – Bessie Smith, Lead Belly, Ma Rainey – într-o vreme în care celelalte fete de vârsta ei ascultau hituri pop. În liceu, a fost batjocorită pentru felul în care arăta, poreclită în mod crud și exclusă. Până la adolescență, găsise deja refugiu în muzică, strecurându-se în magazinele de discuri pentru a cumpăra albume de blues. Odată, a scris pe peretele dormitorului ei: „Într-o zi, toți vor vedea.”
Scăparea ei a fost Austin, unde a descoperit scena locală de folk și blues, cântând adesea în mici spectacole, acompaniindu-se la chitară. Dar vocea ei – prea puternică, prea aspră, prea plină de suferință – nu putea fi încadrată ușor într-un gen. Când s-a mutat la San Francisco, în 1966, pentru a se alătura trupei Big Brother and the Holding Company, era încă o interpretă timidă și anxioasă, bând Southern Comfort înainte de fiecare spectacol pentru a-și calma nervii. Dar când începea să cânte, ceva dezlănțuit prelua controlul. Prima oară când a interpretat Ball and Chain la Festivalul Monterey Pop din 1967, Mama Cass a fost surprinsă pe cameră murmurând uimită: „Wow.” Janis explodase pe scenă.
Dincolo de strigăte, mărgele și pene extravagante, era o femeie care tânjea după acceptare. Vocea ei profundă și râsul zgomotos, înecat în whisky, o făceau să pară sigură pe ea, dar în interior purta o singurătate care nu a părăsit-o niciodată. Se îndrăgostea nebunește, iubind prea mult, prea haotic. Când iubea, se dăruia complet – fie că era vorba despre un muzician sau o aventură de-o noapte. A scris odată: „Pe scenă fac dragoste cu 25.000 de oameni, iar apoi mă duc acasă singură.”
Dorea validare, mai ales din partea celor care o batjocoriseră. Când și-a planificat reuniunea de liceu, voia să se întoarcă acasă ca o poveste de succes. A ajuns în Port Arthur într-un Porsche psihedelic, îmbrăcată ca o adevărată rockstar, dar rănile vechi s-au redeschis rapid. Nu a fost celebrată – era încă o străină. În acea noapte, a băut până în zori.
Vocea ei a devenit mai mult decât un sunet; era o purificare emoțională brutală. Cântece precum Piece of My Heart și Cry Baby nu erau simple interpretări – erau confesiuni. Nu cânta versurile, le întrupa. În studio, se lupta pentru înregistrarea perfectă, reluând Me and Bobby McGee de nenumărate ori, încercând să atingă o perfecțiune dureroasă, imposibil de definit. Acest cântec, înregistrat cu doar câteva zile înainte de moartea sa, avea să devină cel mai mare hit al ei.
În 1970, la doar 27 de ani, a înregistrat Mercedes Benz într-o singură, răscolitoare interpretare a cappella, râzând la final, fără să știe că avea să fie ultima ei înregistrare. Câteva zile mai târziu, a fost găsită moartă într-o cameră de hotel, singură. O supradoză de heroină. Fără bilet de adio dramatic. Fără o tragedie pusă în scenă. Doar tăcere, o listă de melodii neterminată și o stea stinsă prea devreme.
Vocea ei încă taie timpul ca o lamă – crăpând, urlând, implorând, iubind. Fiecare notă pe care a lăsat-o în urmă poartă un adevăr care refuză să moară.
sursa: Facebook
