Există un moment, tăcut și brutal, în care o femeie deschide ochii nu pentru a vedea lumea, ci pentru a se vedea pe sine. Un moment în care realizează că, undeva între mesajele date la miezul nopții și grija de a nu-l supăra, a dispărut din propria viață. Nu s-a pierdut într-un accident, nici în haosul lumii. S-a pierdut iubind. Mai exact, iubindu-l pe el… mai mult decât pe ea însăși.
Acest tip de iubire nu e poetică. Nu e nici nobilă. Este o dependență subtilă, învelită în gesturi frumoase și sacrificii inutile. Este dansul femeii care renunță la sine, pas cu pas, sperând că el va rămâne, că el va vedea, că el va înțelege. Spoiler: nu o face. Niciodată.
Când o femeie iubește mai mult decât pe ea însăși, își mută centrul gravitațional din inimă în privirea celuilalt. Tot ce face, tot ce visează, tot ce iartă – devine o monedă de schimb într-o relație dezechilibrată. Spune că îl înțelege, dar nu se mai înțelege pe ea. Îl ascultă pe el, dar nu-și mai aude vocea interioară. Îi scuză lui greșelile, dar nu-și permite ei nicio slăbiciune. Și toate astea nu din iubire, ci dintr-o teamă viscerală de a nu fi abandonată.
Să iubești mai mult decât pe tine nu e dovadă de devotament. Este o alarmă emoțională. Un simptom al unei răni mai vechi – poate neglijarea din copilărie, poate lipsa validării, poate acel „nu ești suficientă” implantat pe tăcute de părinți, profesori, foști. Din acel moment, femeia începe să creadă că trebuie să facă „ceva” ca să merite iubirea. Să demonstreze, să se micșoreze, să suporte. Să devină tot ce vrea el, uitând cine este ea.
Și nu, nu sunt mândră de asta. Nu sunt mândră că am spus „da” când simțeam „nu”. Că am zâmbit când voiam să plâng. Că m-am îmbrăcat în femeia perfectă, când înăuntru eram doar o femeie obosită să nu fie văzută cu adevărat.
Dar știi ce? Acea rușine a fost o poartă. Un prag dureros, dar necesar. M-a învățat să mă privesc cu sinceritate. Să-mi pun întrebări incomode. Cine sunt fără el? Ce vreau, de fapt, de la o relație? Pot să mă iubesc fără aplauzele lui? Poate că, în cele din urmă, nu regret ce am făcut – dar nici nu mai pot continua așa.
Recuperarea de sine după o iubire dezechilibrată este un proces. Uneori e un strigăt. Alteori, o liniște nouă. Îți iei înapoi timpul, prietenele, plăcerile mici. Înveți din nou să mănânci singură, să dormi fără teamă, să mergi fără să te uiți mereu în urmă. Nu pentru că devii imună la iubire, ci pentru că devii imună la a te sacrifica pentru ea.
A iubi pe cineva este minunat. Dar a te iubi pe tine – înainte, în timpul și după acea iubire – este vital. Nu e egoism, e echilibru. E promisiunea pe care ți-o faci: că niciodată nu vei mai părăsi femeia din tine pentru un bărbat care nu știe să te țină în brațe cu demnitate.
Poate că textul acesta nu va schimba trecutul tău. Dar poate că va aprinde o scânteie. Una care să-ți amintească cine ești. Una care să-ți redea curajul de a spune: „de data asta, eu sunt prima mea alegere.”
