Există bărbați care te ating cu mâinile, dar nu te simt niciodată. Și există acel bărbat — al naibii de greu de uitat — care n-avea nevoie să te atingă ca să te dezbrace de toate. De rochie. De scuturi. De mândrie. De frici.
A fost unul în viața mea care a știut cum să mă dezbrace. Nu vorbesc despre nasturi și fermoare. Vorbesc despre priviri care îți fac pielea să cedeze. Despre propoziții simple, spuse pe tonul acela scăzut, în care vocea lui devenea spațiul în care voiam să locuiesc. Vorbesc despre cum îți poate desface sufletul cineva cu aceeași grație cu care ți-ar da jos o bluză de mătase.
Și tocmai de-asta n-am putut să-l urăsc. Deși aș fi avut toate motivele. Mi-a frânt inima. M-a mințit cu ochii limpezi. A plecat fără să privească înapoi. Și totuși… ceva din mine încă tresare când îmi aduc aminte cum mă privea, cum îmi spunea „stai liniștită, știu ce fac”. Și chiar știa.
Era genul de bărbat care nu-ți cere permisiunea să te seducă. O face cu o naturalețe care te anulează și te reconstruiește în același timp. Cu el nu e nevoie să joci teatru, pentru că oricum ți-l dă jos după prima replică. Te face să uiți că ai fost rănită. Te face să vrei să fii rănită din nou, doar ca să simți intens.
Mi-a desfăcut mintea înainte să-mi atingă șoldurile. Mi-a dat jos rușinea din ochi înainte să-mi desfacă bluza. M-a sărutat în locurile în care nici eu nu știam că pot fi atinsă. Și nu, nu vorbesc despre corp. Vorbesc despre orgoliu. Despre trauma de a nu fi fost văzută. Despre dorința de a fi în sfârșit dorită cu adevărat.
Cum să urăști un bărbat care te-a dezbrăcat până la os și tot ce ai simțit a fost dorință?
Cum să-l disprețuiești, când tu însăți i-ai oferit cheile inimii tale ca pe niște nasturi care abia așteptau să fie descheiați?
Adevărul este că uneori nu ne îndrăgostim de bărbați. Ne îndrăgostim de felul în care ei ne fac să ne simțim în pielea noastră. Când un bărbat știe cum să te dezbrace, știe, de fapt, cum să te vadă. Cum să te înțeleagă. Cum să te cucerească dincolo de carne — acolo unde, dacă rămâne, poate fi periculos.
Și da, poate că m-a lăsat. Poate că a fost un laș. Poate că a iubit cu jumătăți de măsură. Dar într-un punct foarte viu din mine, va rămâne mereu acel bărbat care știa exact cum să mă dezbrace. Și asta nu se uită. Nici nu se urăște. Se transformă în poveste. În scris. În această confesiune.
