Buigh era o pisică neagră cu ochi mari și galbeni, care avea un stăpân pe care îl iubea și care o lua peste tot cu el. Împărțea cu ea mâncarea, dormea lângă ea și chiar vorbea cu ea. Erau foarte apropiați și pisica lui îl adora.
Dar totul s-a schimbat când stăpânul a plecat pe mare. Pentru că nu voia să i se întâmple nimic pisicii în largul mării, a preferat să o lase în grija mamei sale. Mama ei a încuiat-o în hambar ca să nu-și urmeze fiul în port.
Buigh a mieunat săptămâni întregi așteptându-și stăpânul, până când, într-o dimineață, un vecin i-a adus vești proaste mamei stăpânului său: a fost o furtună puternică și un val i-a înghițit fiul. Când Buigh a auzit asta, a evadat din hambar și a fugit pe plajă.
Cum stăpânul ei nu era acolo, a început să-l caute de-a lungul țărmului. A trecut mult timp și pisica era slabă, obosită, dar nu voia să renunțe.
Când a ajuns la Kirkwall, în nordul țării, s-a uitat pe faleză și i-a spus oceanului: „Du-mă cu el în fundul abisului tău, îți dau sufletul meu nemuritor, pentru că fără el nu am loc pe lumea asta.” Un val uriaș a apărut, luând-o cu el pe pisică, care a închis ochii și s-a lăsat purtată de ocean.
După aceea, pisica s-a trezit în brațele unui bărbat care o usca cu dragoste, a deschis ochii și s-a uitat la el, acel bărbat era chiar stăpânul ei, care, văzând-o, și-a recăpătat memoria pe care o pierduse după acel naufragiu din largul mării. Omul a recunoscut-o după ochii ei galbeni uriași, dar a observat că blana ei era diferită.
Atunci a auzit o voce profundă din ocean care i-a spus: „Mi-a oferit sufletul ei în schimbul întoarcerii cu tine, dar nu pot priva lumea de un suflet atât de nobil, în schimb ea va purta amintirea mea în mantia ei, spuma mării și un dar pe care i-l acord ei și urmașilor ei, ei vor aduce armonie și bucurie în fiecare casă în care vor locui”.
De atunci, au început să existe pisici alb cu negru, care poartă moștenirea lui Buigh și darul de a aduce armonie și bucurie celor cu care își împart viața.
sursa: internet
