Trei ani.
Trei Crăciunuri, trei veri, trei ani în care am fost tot ce știam că pot fi pentru un bărbat.
Femeia care înțelege, care tace când trebuie, care se oferă întreagă chiar și când primește pe jumătate.
Femeia care gătea ce-i plăcea, care-l asculta când lumea îl obosea, care-i știa tăcerile pe dinafară.
Apoi, într-o marți banală, când credeam că vorbim despre planurile de weekend, am primit acel mesaj.
Un rând.
Un punct.
O ruptură.
„Cred că ne-am spus tot. E mai bine așa.”
Nu i-am răspuns. Am recitit. Am închis ochii.
Și m-a lovit o întrebare care avea să-mi roadă gândurile luni de zile: de ce?
Femeile nu plâng doar pentru ce li se ia. Ci și pentru ce nu înțeleg
Nu mă așteptam să vină cu un inel. Dar nici să plece cu un mesaj.
Să nu existe un „Hai să vorbim”. Un „Mi-e greu”. Un „Nu mai pot”.
Să îți pierzi omul nu e cel mai greu.
Cel mai greu e să-l pierzi fără să știi ce-ai greșit.
Trei ani și o liniște bruscă.
Telefonul n-a mai sunat.
Instagramul lui s-a umplut, la câteva săptămâni, de poze cu altcineva.
Am vrut să-i scriu. Să-l întreb de ce. Să cer explicații. Să cer o rană cu margini clare, nu o hemoragie pe nevăzute.
N-am scris.
Pentru că, undeva în mine, înțelesesem că un bărbat care dispare printr-un mesaj nu are nimic de spus.
Are doar de șters. Și a șters.
Bărbații care pleacă în tăcere lasă femei care învață să tacă în durere
Sunt genul de femeie care nu se plânge în public. Dar am scris. Am plâns. Am visat că-l mai am.
Că vine, că explică, că regretă.
Apoi mi-am imaginat că nu-l mai iubesc. Că e totul în capul meu. Că am fost o proastă.
Am oscilat între furie și dor. Între vină și mândrie.
Însă adevărul e că, atunci când cineva pleacă fără explicații, nu tu ești problema.
Ci el e un om care nu știe cum să iubească.
Sau poate știe, dar nu vrea să învețe ce înseamnă responsabilitatea afectivă.
Un mesaj nu rupe doar o relație. Rupe demnitatea.
Rupe ideea că ai fost reală pentru celălalt.
„Cel mai dureros „adio” e cel pe care nu-l auzi. Doar îl citești.”
Așa se învață rezistența: după abandonuri care nu cer permisiunea
Nu-mi mai e dor de el acum. Dar mi-e dor de mine, cea de atunci.
Cea care încă mai credea că oamenii nu pleacă așa.
Că, dacă iubești, ai și curajul să rămâi sau măcar să închizi ușa cu o vorbă.
Mi-am promis că nu voi mai accepta niciodată un „adio” lăsat în inbox.
Că nu voi mai investi în cineva care nu știe să își susțină propriile emoții.
Și, mai ales, că voi rămâne fidelă femeii care am fost, chiar și când am fost abandonată: loială, caldă, implicată.
Pentru că acea femeie, deși rănită, a fost reală.
Iar într-o lume plină de oameni care se evaporă,
a rămâne real e actul cel mai curajos de iubire de sine.
Nota redacției: Spune-ne în comentarii dacă ai trecut printr-o despărțire fără explicații. Câte cuvinte au fost? Și câte ai mai fi avut tu de spus?
