Mă uit în oglindă și parcă nu mă mai recunosc. Am slăbit. Am tras de mine luni întregi, am ținut diete, am plâns în tăcere, am renunțat la tot ce îmi făcea plăcere doar ca să-i demonstrez că pot. Mi-am schimbat hainele, mersul, felul în care mă privesc oamenii pe stradă. Dar el… el a plecat. După tot efortul, după toate sacrificiile, mi-a spus că nu mai simte nimic. Și eu am rămas cu o întrebare care mă macină: dacă am făcut tot ce mi-a cerut și totuși nu am fost suficientă, oare mai are rost să sper că cineva mă va iubi vreodată așa cum sunt?
Am crezut că iubirea înseamnă sprijin, dar la mine a venit cu o listă de sarcini. „Trebuie să slăbești, trebuie să arăți mai bine, trebuie să ai grijă să nu mă faci de râs.” Îl ascultam și înghițeam fiecare reproș, convinsă că așa salvez relația. Am început să cred că doar dacă mă schimb voi merita să fiu iubită.
Am învățat să trăiesc cu senzația că nu sunt destul. Înfometarea mea era dovada dragostei mele. Lacrimile mele, plătite în tăcere, erau „investiția” într-un viitor împreună. Dar oricât de mult am încercat să devin imaginea pe care o voia lângă el, am descoperit adevărul dur: dacă omul de lângă tine caută mereu „mai mult” și „altfel”, nu vei fi niciodată suficientă. Nu pentru că nu meriți, ci pentru că el nu știe să iubească.
Când mi-a spus că pleacă, nu m-a durut doar despărțirea. M-a sfâșiat gândul că toate nopțile mele pierdute, toate kilogramele date jos, toată lupta dusă împotriva propriei mele ființe… nu au însemnat nimic pentru el. M-am simțit anulată. Ca și cum aș fi alergat un maraton doar ca să aflu, la final, că nimeni nu m-a așteptat la linia de sosire.
Mă întreb adesea: oare îmi voi găsi și eu pe cineva? Cineva care să mă vadă și să mă iubească pentru ce sunt, nu pentru ce pot deveni. Vreau să cred că da. Dar știu și că, pentru asta, trebuie să învăț mai întâi să nu mă mai negociez pe mine însămi. Să nu-mi mai pun valoarea în mâinile altcuiva.
Îmi dau seama că va fi greu să am din nou încredere. Poate că voi privi cu suspiciune orice compliment. Poate că voi crede că și următorul bărbat îmi va cere să mă schimb. Dar acum știu ceva ce nu știam înainte: dragostea adevărată nu se negociază. Nu vine cu „slăbește” sau „nu ești destul”. Vine cu un simplu „te vreau aici, acum, așa cum ești”.
Și pentru prima dată, încep să cred că merit exact asta.
