A existat o vreme când îl credeam doar un bărbat complicat, misterios și captivant. Îl voiam pentru pasiunile lui, pentru felul în care mă făcea să râd și pentru intensitatea pe care o aducea în viața mea. Era amantul care aprindea focuri ascunse în mine, prietenul care asculta fără să judece, dar și dușmanul care, fără să vrea, mă rănea în moduri subtile și constante. Iar eu, la rândul meu, îl iubeam cu toată ființa, fără să realizez că mă pierd pe mine în această iubire.
Când era lângă mine, totul părea posibil. Ne regăseam în discuții târzii, în râsete care păreau nemuritoare și în momente de intimitate care păreau să ne unească sufletele. Dar în același timp, fiecare absență, fiecare replică rece sau lipsă de implicare era ca o lamă invizibilă, care mă tăia încet. Psihologic, relația noastră era un joc de echilibru între dorință și durere, între pasiune și frustrare, iar eu nu știam că răspunsul la iubirea mea nu se afla în el, ci în mine.
Abia după ce l-am pierdut am realizat cât de mult am sacrificat. Cât de mult mi-am micșorat timpul, energia și visurile ca să îl pot avea. Abia atunci mi-am dat seama că iubirea nu ar trebui să fie niciodată o balanță în care cineva câștigă mai mult decât celălalt, și că uneori, cel mai mare dar pe care ți-l poți face este să te recâștigi pe tine.
Am învățat că nu există iubire completă fără iubirea de sine. Că nu poți să oferi tot ce ai dacă nu te respecți. Și că oamenii care ne rănesc nu sunt mereu răi; sunt doar incapabili să ne ofere ceea ce căutăm. Uneori, durerea provocată de ei este lecția care ne învață să nu mai tolerăm mai puțin decât merităm.
Acum, când mă uit înapoi, îl văd cu afecțiune și cu recunoștință. Mi-a arătat cine sunt cu adevărat și cât de mult trebuie să mă iubesc ca să nu mă mai pierd în altcineva. Nu regret nici râsetele, nici lacrimile, nici nopțile nedormite. Ele au făcut parte dintr-un proces de transformare, dintr-o educație emoțională pe care nimeni altcineva nu mi-ar fi putut-o da.
Am învățat să fiu femeia care se alege pe sine mai întâi. Să nu mai confund intensitatea cu iubirea autentică și să nu mai accept compromisuri care mă reduc. Și tocmai asta m-a făcut să cresc, să iubesc mai bine și să fiu văzută pentru cine sunt, nu pentru ceea ce pot oferi altora.
