Am muncit ani de zile cu dinții strânși, cu nopți pierdute și zile în care singura mea alinare era gândul că o să am cândva un loc doar al meu. Am trecut prin chirii care miroseau a mucegai, prin proprietari suspicioși care îți numărau oalele din dulap și prin dimineți reci în care mă gândeam că, oricât aș strânge, nu o să reușesc niciodată să îmi cumpăr o casă. Dar am reușit. Am semnat actele cu mâinile tremurând, ca și cum țineam în ele întreaga mea viață. Și am reușit să îmi iau și mașina la care visam de ani de zile. O mașină care nu e doar un mijloc de transport, ci un simbol al libertății mele, al drumurilor pe care mi le-am deschis singură.
În ziua în care m-am mutat, cu cutiile îngrămădite prin camerele goale și cu parfumul vopselei proaspete amestecat cu mirosul de nou, am avut o revelație: am tot ce îmi trebuie ca să supraviețuiesc, dar încă nu am ceea ce îmi trebuie ca să trăiesc pe deplin. Mi-am construit o viață stabilă, dar golul acela pe care nu-l umple nici o canapea frumoasă și nici un credit plătit la zi e încă acolo. Și, pentru prima dată după mult timp, mi-am permis să recunosc: îmi doresc un soț.
Nu pentru că m-aș teme de singurătate sau pentru că mi-ar lipsi cineva să care sacii de cumpărături. Am învățat să fac toate astea singură. Ci pentru că vreau să împart. Vreau să îmi beau cafeaua de dimineață lângă cineva care mă privește cu ochii încă adormiți, vreau să aud cheia întorcându-se în broască și să știu că nu mă așteaptă doar pereții. Am vrut să demonstrez lumii – și poate chiar mie – că pot singură. Și am reușit. Dar ce fac acum cu reușita asta?
De multe ori mi-am spus că bărbatul potrivit apare atunci când nu cauți. Dar eu îl caut. Nu pentru că aș fi disperată, ci pentru că sunt pregătită. Am construit o fundație solidă și nu mai am nevoie de cineva să mă salveze, ci de cineva care să mă aleagă, cu tot cu cicatricile mele, cu tot cu orgoliul meu, cu tot cu micile mele ritualuri. Vreau un soț nu ca pe un obiect bifat pe listă, ci ca pe un partener cu care să scriu capitolul următor.
Uneori mă tem că independența mea îi sperie. Că atunci când aud că am casă și mașină, bărbații se retrag, fie pentru că se simt intimidați, fie pentru că se gândesc că nu mai am nevoie de ei. Dar eu am nevoie. Nu de bani, nu de statut, nu de aprobări. Am nevoie de brațe calde în jurul meu într-o noapte de iarnă, de o voce care să-mi spună că totul va fi bine când viața îmi scapă de sub control, de cineva lângă care să îmbătrânesc fără să mă gândesc că am alergat toată viața după stabilitate doar ca să ajung singură.
Poate că mi-am luat casa și mașina ca să-mi demonstrez mie că pot să am tot ce vreau. Dar poate că adevărul e altul: am făcut toate astea ca să creez un cuib pentru cineva care încă nu a ajuns. Și acum stau aici, în liniștea camerei mele noi, cu lumina filtrată prin perdele și cu senzația că am construit o viață frumoasă, dar incompletă. Mi-am luat casă și mașină. Următorul pas nu mai depinde doar de mine.
