Se vorbește prea ușor despre femei „frigide”. Se aruncă eticheta asta pe femei ca și cum ar fi un defect de fabricație. Dar adevărul e altul: de cele mai multe ori nu e vorba despre lipsă de dorință, ci despre lipsă de ascultare.
Am întâlnit femei care își învățaseră corpul să tacă. Femei care spuneau „da” când, în interior, strigau „nu încă”. Femei care se grăbeau să mimeze plăcerea pentru că altfel s-ar fi simțit vinovate. Și, da, am fost și eu una dintre ele.
Primul bărbat din viața mea era convins că totul e simplu: preludiul durează două minute, apoi urmează „partea principală”. Și dacă eu nu simțeam nimic, vina era a mea. Mi-a spus-o chiar el, râzând: „Cred că tu ești genul mai rece.” Am dus cu mine acea propoziție ca pe o sentință. Ani la rând.
Dar frigidă nu eram. Eram doar neauzită.
Plăcerea femeii nu se aprinde ca un întrerupător. Nu e o schemă standard. E nevoie de timp, de cuvinte, de gesturi care să te facă să te simți în siguranță. E nevoie de cineva care să te întrebe: „Cum îți place ție? Ce simți acum? Ce vrei să încercăm?” Și, mai ales, e nevoie ca acele întrebări să nu fie doar vorbe, ci curiozitate reală.
Am descoperit asta târziu, cu un alt bărbat. Nu era nici mai frumos, nici mai „experimentat”. Dar avea răbdarea unui om care voia să știe. Și pentru prima dată, n-am mai simțit că trebuie să performez. M-a făcut să înțeleg că sexualitatea mea nu e un defect de reparat, ci un univers de explorat.
Astăzi, când aud cuvântul „frigidă”, îmi vine să răspund: nu există. Există doar femei care nu au fost întrebate, ascultate și înțelese.
Și cred că multe dintre noi purtăm exact această tăcere.
