Mult timp am crezut că iubirea e intensă doar dacă doare. Dacă îți taie respirația. Dacă te face să simți că plutești într-o clipă și te trântește de pământ în următoarea. Eram convinsă că e normal să simți o presiune constantă în piept, o frică în stomac, o avalanșă de griji și o luptă continuă pentru a fi suficientă.
Dar nu, iubirea adevărată nu te face să te simți ca și cum te-ai îneca.
Iubirea adevărată e oxigen, nu apă care te trage în adânc.
Am fost în relații în care iubirea era o luptă
Am crezut că trebuie să mă străduiesc încontinuu. Să demonstrez. Să iert prea mult, să aștept să se schimbe, să accept mai puțin doar pentru că îmi spusese cândva „te iubesc”. Și de fiecare dată când simțeam că mă pierd în acea iubire, îmi spuneam că așa trebuie să fie. Că iubirea e complicată. Că intensitatea înseamnă zbucium.
Dar zbuciumul nu e iubire.
Neliniștea nu e iubire.
Durerea constantă, nesiguranța, tăcerea apăsătoare, nevoia de a te justifica pentru cine ești – toate astea nu sunt semne că iubești cu pasiune, ci că te afunzi într-un ocean care nu are fund.
