Nu sunt geloasă. Nici posesivă. Nici obsedată de control. Dar știu. Simt. Cu o precizie care n-are legătură cu suspiciunea, ci cu o formă tăcută de luciditate feminină. Cu acea antenă invizibilă pe care o avem, noi, femeile, când omul de lângă noi pleacă cu trupul acasă și cu mintea în altă parte.
Nu trebuie să-mi spună. Nici să recunosc mesaje pe ecran sau parfum pe guler. Nici măcar să-l prind. Pentru că trădarea care doare cel mai tare nu e cea din pat. E cea care începe în tăcere, într-o privire pierdută, într-o comparație nerostită, într-o distanță care crește fără motiv.
Știu când se gândește la altcineva. Știu din pauza aceea în care mă sărută absent. Dintr-un „te iubesc” spus prea repede, ca o datorie. Știu din felul în care zâmbește telefonului. Din nerăbdarea cu care încheie conversația cu mine. Din cum îi fug ochii când mă vede aranjată și nu spune nimic.
Nu sunt geloasă. Sunt atentă. Sunt femeie.
Femeia care simte mai repede decât înțelege.
Mulți bărbați cred că infidelitatea se trădează doar prin gesturi mari. Prin greșeli evidente. Dar uită că o femeie care iubește cu totul are ochiul fin. Că atunci când i-ai arătat ce înseamnă implicare, nu mai poți ascunde detașarea.
E ca și cum ai picta un tablou în fiecare zi, iar într-o zi, în loc de culoare, aduci gol. Ea simte. Știe că ai dus pensula în altă parte.
Și nu, nu e gelozie. E o durere aproape tăcută: „Unde ești când ești cu mine?”
Nu e nevoie să se fi întâmplat ceva. Doar să se fi schimbat ceva.
Trădarea nu e mereu sexuală. Uneori e o simplă proiecție. Un gând repetitiv. Un vis cu altcineva. O dorință care nu se spune, dar care se citește în lipsa de implicare. În absenteismul emoțional. În ezitările de a face lucrurile mărunte împreună: un film, o cină, o discuție sinceră.
Și poate cel mai nedrept lucru este că femeia simte toate astea, dar nu are „probe”. Doar intuiția. Și într-o societate care o învață că trebuie să aibă dovezi ca să reacționeze, ajunge să se îndoiască de ea însăși.
Așa începe devalorizarea. Își spune: „Poate exagerez. Poate sunt paranoică. Poate a avut o zi grea.” Și în timp ce ea își reprimă semnalele interioare, el își construiește o lume paralelă, poate doar imaginară, dar care o exclude încet.
„N-ai de ce să fii geloasă.” Dar nu e despre gelozie. E despre absență.
Gelozia, în forma ei clasică, este posesivitate. Dar ceea ce simte o femeie conectată emoțional nu e despre a-l avea, ci despre a nu-l mai avea, deși e acolo. E despre pierderea prezenței, nu a exclusivității.
E atunci când el se întoarce în patul vostru, dar cu o vibrație străină. Când sexul devine automat, iar respirația lui în timpul actului nu se mai potrivește cu a ta. Când, în mijlocul îmbrățișării, știi că se gândește la altcineva. Fără să vrei, fără să fi făcut nimic greșit. Știi.
Și da, ai vrea să-l întrebi. Să-l întrebi cine e ea. Sau doar cum se simte el. Dar n-o faci. Pentru că, în adâncul sufletului, știi că întrebarea ar fi pentru el doar un test, nu o reală confesiune. Și poate cel mai tragic e că el nici nu știe cât de tare doare să-l pierzi fără să plece.
Ce faci când simți că altă femeie a intrat în spațiul vostru sacru?
Te oprești. Te asculți. Îți validezi intuiția.
Nu te grăbi să-l acuzi. Nici să pleci. Dar nici să ignori. Uneori, e vorba doar de o rătăcire. Alteori, e începutul unei rupturi ireparabile.
Dar în ambele cazuri, merită să stai de vorbă cu tine însăți. Să-ți recunoști durerea, să-ți susții limitele, să-ți protejezi inima.
Pentru că da, poți să nu fii geloasă și totuși să știi că bărbatul tău nu mai e cu tine. Și poți să fii lucidă și puternică și să spui:
„Nu mă doare că te-ai gândit la alta. Mă doare că te-ai gândit la ea în timp ce eram eu aici, cu tot sufletul.”
