Uneori, cele mai grele cuvinte sunt cele nerostite. Am trăit mult timp cu o tăcere apăsătoare în piept, prefăcându-mă că totul e bine, că am trecut peste, că sunt puternică. Dar adevărul e că lipsa ta a fost o rană pe care am ascuns-o sub straturi de zâmbete false și nopți nedormite. Și acum simt că trebuie să îți spun, chiar dacă nu vei citi niciodată aceste rânduri.
Când ai plecat, nu mi-ai luat doar liniștea, mi-ai luat și reperele. Eram atât de obișnuită să îți povestesc cele mai banale detalii din viața mea, încât m-am simțit ciuntită fără tine. Am început să vorbesc singură în gând, să-ți răspund la întrebările pe care nu le mai puneai, să-ți scriu mesaje pe care nu le-am trimis niciodată.
Știi care e ironia? Că oamenii din jur au crezut că sunt bine. Am jucat atât de bine rolul femeii independente, încât nimeni nu și-a dat seama că plângeam în baie, încet, ca să nu mă audă vecinii. Nu era doar durerea despărțirii, era absența ta zilnică, ca un gol care se lărgea pe dinăuntru.
„Lipsa nu doare prin absența corpului, ci prin amintirea atingerii.”
— asta am învățat atunci.
Mi-ai lipsit în dimineți, când cafeaua părea doar amară și nu mai avea gustul discuțiilor noastre. Mi-ai lipsit în serile când mă uitam la un film și întindeam mâna spre canapea, doar ca să-mi amintesc că e goală. Mi-ai lipsit în momentele mari, dar și în cele mici, cotidiene, cele pe care nimeni nu le bagă în seamă.
Am învățat să trăiesc cu lipsa ta, dar n-a fost ușor. Am încercat să te înlocuiesc, să umplu golul cu oameni noi, dar niciunul nu era tu. Până când, într-o zi, m-am privit în oglindă și mi-am spus: „Poate că lipsa lui nu e un gol, ci un spațiu pe care trebuie să-l umplu cu mine.”
Astăzi, știu că nu am nevoie de prezența ta ca să fiu întreagă. Dar trebuie să recunosc: ai fost una dintre cele mai mari răni și cele mai mari lecții din viața mea.
Nu ți-am spus niciodată cât de mult m-a rănit lipsa ta. Îți spun acum, dar nu ca reproș, ci ca eliberare.
