Există nopți în care mă trezesc brusc, fără motiv, și stau cu ochii deschiși în întuneric. Mă gândesc la tot ce am trăit, la toți oamenii care au trecut prin viața mea, și la felul în care iubirea, de fiecare dată, a venit ca o furtună și a plecat ca o tăcere. Mi se face frică. Nu de moarte, ci de gândul că aș putea muri neiubită. Pentru că uneori, singurătatea doare mai tare decât orice boală, și tăcerea dintre două inimi e mai grea decât sfârșitul.
Am crescut crezând că dragostea e o dovadă de bunătate. Să te dai toată, să dăruiești fără măsură, să repari, să aștepți, să ierți. Mi s-a spus că femeile puternice iubesc fără condiții. Așa am devenit una dintre ele: femeia care oferă până la epuizare, care iartă chiar și atunci când doare, care zâmbește în timp ce inima i se rupe. Dar nimeni nu m-a învățat cum e să fii iubită. Să te lași atinsă fără teamă, să nu te temi că vei fi părăsită după prima slăbiciune, să crezi că ești demnă de iubire chiar și atunci când nu ești perfectă.
Când nu te iubește nimeni cum ai nevoie, începi să crezi că așa trebuie să fie. Te obișnuiești cu jumătăți de oameni, cu mesaje trimise și netrimise, cu promisiuni neîmplinite. Te minți că e suficient, că iubirea nu e pentru toți, că unele inimi sunt făcute doar ca să înțeleagă iubirea, nu s-o primească. Am fost femeia care s-a consolat cu absența, care a râs la glume care n-o mai făceau să râdă, doar ca să nu fie singură la cină. Și într-o zi, m-am uitat în oglindă și n-am mai recunoscut nimic. Eram vie, dar goala.
Mi-am dorit să nu mai simt. E mai ușor așa. Să nu te mai doară nimic, să nu mai speri, să nu mai aștepți. Dar tăcerea aceea m-a înspăimântat. Pentru că nu era liniște, era moarte lentă. Iubirea ne ține vii, chiar și atunci când doare. O femeie fără iubire devine umbră. Se ascunde în spatele rutinelor, al sarcinilor zilnice, al zâmbetelor automate. O recunoști ușor — râde prea tare, doarme prea puțin și se uită lung la perechi străine pe stradă, ca și cum ar căuta o dovadă că iubirea încă există.
Am înțeles târziu că iubirea nu e ceva ce ceri, ci ceva ce permiți. Că atunci când te iubești pe tine, nu mai accepți jumătăți. Nu mai aștepți să fii salvată, ci îți salvezi singură inima. Nu mai dai iubire din frică, ci din abundență. Poate că nu e despre a găsi pe cineva care să te iubească, ci despre a te opri din a te trăda pe tine pentru a fi iubită. Mă reconstruiesc încet, din bucăți mici: o cafea băută fără grabă, o carte citită fără gândul la cineva, o seară în care nu mai plâng după nimeni.
Am înțeles că iubirea nu se cere, nu se forțează și nu se negociază. Ea vine când te-ai așezat în tine însăți, când nu mai ești dispusă să te micșorezi pentru a încăpea în viața altcuiva. Nu vreau o iubire care mă sugrumă, ci una care mă lasă să respir. Nu vreau pasiuni scurte, ci priviri care rămân. Poate că iubirea pe care o caut nu va veni niciodată, dar dacă vine, vreau să mă găsească vie, nu obosită de așteptare.
Nu pentru că aș avea nevoie de cineva să mă țină de mână la final, ci pentru că am decis să nu mai trăiesc în absență. Iubirea nu e doar între doi oameni. E în modul în care te privești în oglindă, în felul în care îți ierți greșelile, în cum îți faci loc printre propriile răni. Eu aleg să trăiesc cu inima deschisă, chiar dacă doare. Pentru că doar cine simte cu adevărat poate spune că a trăit. Și dacă viața e un drum spre iubire, atunci nu vreau să plec de pe el.
