Există o formă tăcută de singurătate care se trăiește în doi: în pat, cu pielea lipită și sufletul înghețat. Este momentul acela în care ești dezgolită, disponibilă, prezentă — și totuși, invizibilă.
A făcut dragoste cu mine. Sau ceva ce semăna cu dragostea. A avut grijă să ajungă la capătul lui, iar când am oftat, neîmplinită, a ridicat din umeri. „Sunt prea obosit”, a spus. Și apoi a dat drumul la Netflix. Un episod de comedie banală a devenit mai important decât corpul meu, care îl aștepta. Decât ființa mea, care mai avea nevoie de un minut. De o atingere. De o revenire.
Acel moment nu e despre orgasm. Ci despre ceea ce spune lipsa lui:
că femeia nu mai este o experiență completă, ci o etapă parțial bifată. Că plăcerea ei e un „dacă se poate”, nu o parte egală a ritualului.
Psihologic, când un bărbat nu mai e atent la răspunsul femeii în intimitate, nu vorbim despre oboseală. Vorbim despre deconectare emoțională, despre narcisism funcțional, despre o relație în care femeia devine context, nu centru. El s-a folosit de corpul meu ca de o scurtătură spre relaxare. Eu am rămas cu întrebarea dureroasă: „De ce nu merit și eu un sfârșit frumos?”
Am învățat să mimez că mi-e bine. Pentru că e mai ușor decât să explic ce simt. Mai ușor decât să par „complicată”, „prea sensibilă”, „nepotrivită”. Dar în fiecare mimă, o parte din mine s-a rupt. Nu pentru că nu am avut un orgasm — ci pentru că nu l-a căutat nimeni pentru mine.
Există o rușine care vine din neîmplinire, dar mai ales din faptul că nu îndrăznești să o numești. Pentru că, în societatea noastră, femeia care vorbește despre propriul trup e adesea catalogată drept „prea vocală”, „prea pretențioasă”. Dar ce e, de fapt, pretenția? Să vrei să fii simțită, nu doar atinsă? Să vrei ca plăcerea ta să conteze la fel de mult?
În acel pat, am înțeles că nu eram obosită. Eram epuizată de cât de puțin am fost văzută.
Sexul nu e doar un act. E un limbaj. Iar în seara aceea, el mi-a spus, fără cuvinte: „E destul pentru mine. Tu descurcă-te.” A fost un abandon dulce-amar, camuflat în oboseală. Dar adevărul e că trupul care te iubește găsește mereu o ultimă tresărire pentru tine. Când nu mai tresare, nu e despre efort. E despre lipsa dorinței reale de a te cunoaște.
Senzualitatea nu e în pozițiile reușite. E în întrebare: „Tu cum ești acolo, în pielea ta? Mai vrei ceva?”
Erotismul adevărat nu e performanță. E participare.
După acea noapte, am început să-mi pun întrebări incomode: de câte ori m-am abandonat în sexul în care nu mai eram binevenită? De câte ori am așteptat, cuminte, un final care nu avea să vină niciodată?
Și poate cel mai dureros adevăr: de câte ori am considerat că e normal?
Nu, nu e normal să fii mereu cea care înțelege. Nu e normal să fii aceea care nu se plânge. Să zâmbești, deși te arde înăuntru tăcerea orgasmelor pierdute. Să spui „e ok”, când tot ce ai nevoie e o mână care să rămână. O gură care să întrebe „vrei să mai încerc?”
Nu mai e despre sex. E despre cum ne pierdem dreptul la plăcere când acceptăm prea puțin. E despre cum ne dezbrăcăm fără să fim cu adevărat chemate. E despre cum, uneori, serialul de pe ecran devine mai intim decât femeia de lângă el.
Și e timpul să nu mai fim tăcute.
