Poveste de viața: mascul atât de alfa, caut fustă ca să o folosesc pe post de scuză.
Eu, personal, am o mare problema cu educația emoțională pe care au primit-o în copilărie bărbații de vârsta mea. Parcă mamele și tații de azi sunt mai destupați la minte și îi învață inclusiv pe băieți că e ok să ai sentimente pe care să le exprimi chiar dacă, văleu, asta înseamnă uneori să plângi. Ăștia mai mici parcă au un dram de noroc.
Ăștia care sunt deja ceva mai copți suferă de alfalită cronică cumplit de iritantă pentru alții. Adicătelea fiecare dintre ei trebuie să aibă cojones ceva mai mari decât ceilalți masculi din haită ceată. Evident, mărimea se măsoară în rezistența la alcool și sex (închipuită sau nu), cai putere, ceasuri, măr rog, cunoașteți. În cazul în care unul dintre masculi dă semne de slăbiciune, ceilalți sar pe el ca vulturii și nicio altă slăbiciune nu e mai bună de speculat decât dragostea pentru o femeie. Iată, deci, la ce cugetam într-o zi în fața unei halbe de bere fâsăită când din gașca alăturată, pare-se petrecere de burlaci, auzeam la intervale regulate fraza ”dacă așa vrea femeia”, alternată cu ”dacă așa vrea nebuna…” și ”păi dacă femeia vrea…” Hopaaa, zic, stai că-i rost de cel puțin un articol și mă dau binișor mai aproape ca să trag cu urechea.
