Trăim vremuri literare de glorie… pentru furtul de idei. Se nasc „autori” peste noapte, ca ciupercile după ploaie, încropind romane în 3 zile și poezii în 2 ore, doar pentru că au pus mâna pe un titlu care „sună bine” sau pe un rezumat de pe Goodreads. Ei nu mai scriu. Ei „se inspiră”. Se inspiră profund, amplu, metodic. Uneori atât de tare, că nici nu mai respiră în timp ce fură ideea altuia, îi dau cu umor/dramă/fantasy și „o reformulează puțin”.
Am intrat, fără să vrem, în epoca copy-paste cu suflet, în care orice titlu care a făcut vâlvă este imediat clonat: dacă apare un roman numit „Femeia care a uitat să plângă”, nu va trece mult și vei găsi în librării „Femeia care a învățat să nu mai plângă”, „Femeia care plângea pe interior” sau, de ce nu, „Bărbatul care a făcut-o să plângă, dar nu recunoaște”. Sufocantă creativitate, nu?
Dar stai — nu e doar o lipsă de originalitate, e o metodă de lucru. Unii dintre acești „scriitori” sunt de fapt niște curieri de conținut literar. Au antenele întinse pe Facebook, Goodreads, BookTok și își spun: „Hm, titlul ăsta merge. Hai să fac și eu ceva pe tema asta. Scriu repede ceva cu traumă, un pic de sex, o metaforă cu inima sfâșiată și gata romanul!”. Cu puțin noroc, mai adaugă și o dedicație: „Pentru toate femeile care au uitat să se iubească. Îndrăzniți!”. Adică fix ce ai mai citit de 78 de ori.
Dar noul rege al păcatelor literare poartă o coroană digitală: ChatGPT-ul. Cine are chef să scrie când poate întreba un AI? „Scrie-mi și mie un roman de dragoste, 200 de pagini, stil Elena Ferrante combinat cu Marc Levy, dar și cu un twist spiritual, ca la Coelho.” Și ChatGPT, drăguț și robotizat, oferă scheletul. Restul e completat cu clișee, „traume transgeneraționale” și fraze din revistele glossy. O carte născută fără transpirație, fără insomnii, fără ficat sângerând.
Așa apar cărțile care n-au trecut niciodată prin sufletul autorului, dar se vând cu poză la lansare și autograf cu pix auriu. Așa se nasc autorii care au uitat ce înseamnă să te doară când scrii. Care confundă succesul cu algoritmul și publicarea cu un PDF exportat în Word.
Și de ce n-ar face-o, când nimeni nu întreabă? Când orice text cu copertă minimalistă și titlu vag poate păcăli trei influenceri și două cronici prietenoase? Când chiar și critica a obosit și preferă să închidă ochii, nu cumva să piardă o invitație la târgul de carte?
Dar între timp, literatura adevărată geme. Scriitorii care încă mai transpiră peste propoziții, care își rescriu manuscrisul de patru ori, care nu pot dormi noaptea gândindu-se dacă personajul chiar ar fi spus acel lucru – aceștia sunt îngropați în tăcere, umiliți de glorioșii copywriteri de duzină.
Plagiatul literar nu e doar furt. E o insultă adusă durerii autentice din spatele fiecărui roman scris cu sânge, nu cu AI.
Ironia e că acești „scriitori” vorbesc despre autenticitate. Despre cum să fii „tu însuți/însăți”, despre „adevărul din spatele cuvintelor”. Nu-l simt, dar îl scriu. Nu l-au trăit, dar îl monetiză. Pentru că, nu-i așa, în epoca „inspiră-te, dar nu te obosi prea tare”, talentul e opțional, dar viteza de publicare e obligatorie.
Așadar, cititorule, data viitoare când ridici o carte cu titlu suspect de familiar, întreabă-te: e o mărturie a unui suflet frământat sau doar o umbră frumos ambalată? A fost scrisă de un scriitor… sau de un algoritm? Ai în mână o confesiune… sau o simulare?
Și nu uita: dacă te fură o frază, dar nu simți nimic în piept când o citești, e posibil ca autorul să fi simțit la fel când a scris-o. Adică… nimic. (acesta este un PALMFLET și nu prea)
