Nu m-a prezentat niciodată drept „iubita lui”. Eram „o prietenă”. „O colegă”. „Cineva apropiat.”
Aveam locul meu, dar nu era niciodată primul.
Nu aveam dreptul să cer, ci doar să sper. Nu aveam voie să sufăr, ci doar să înțeleg.
Și am fost expertă în înțeles. În justificat. În așteptat.
Sunt femeia de pe locul 2.
Cea care iubește în tăcere, cu o loialitate aproape absurdă.
Cea care primește ce rămâne după ce-și împarte el timpul, atenția și afecțiunea cu altcineva.
Cea care nu apare în poze, ci în conversații șterse.
Cea care nu iese cu el în oraș, ci intră pe furiș în apartamentul lui.
Și totuși, nu sunt „cealaltă femeie”. Nu sunt „amanta”.
Sunt doar femeia care l-a pus pe piedestal, deși ea stătea pe banca de rezervă.
Pentru că m-a convins – cu vorbe calde și ochi triști – că într-o zi va fi altfel.
Știi ce e ironic?
Că femeia de pe locul 2 nu iubește mai puțin. Iubește, poate, mai intens. Mai complet.
Pentru că luptă. Speră. Se oferă fără garanții.
Dar nimic nu e mai periculos decât o iubire fără demnitate.
Pentru că te topește, te înmoaie, te face să te agăți de jumătăți și să le crezi întregi.
Te face să confunzi momentele cu relații și atingerile cu apartenența.
Am fost femeia care s-a mulțumit cu „te iubesc, dar nu pot acum.”
Cu „te vreau, dar în tăcere.”
Cu „tu ești adevărata mea conexiune, dar am niște obligații.”
Femeia care asculta melodiile lor și se întreba dacă el o gândește pe ea.
Femeia care își ascundea durerea sub un ruj roșu și un zâmbet ironic.
Femeia care visa la o viață în care el ar fi putut fi al ei – și doar al ei.
Dar n-a fost.
Și nici nu avea să fie.
Pentru că bărbații care te pun pe locul 2 nu vor construi niciodată un palat pentru tine.
Doar o cameră închiriată în spatele unei povești neterminate.
A trebuit să aleg.
Între a fi dorită și a fi aleasă.
Între a trăi o poveste scrisă pe genunchi sau una demnă de o inimă întreagă.
Și-am înțeles: femeia de pe locul 2 nu are nevoie de altcineva care s-o pună pe locul 1.
Are nevoie să învețe să se aleagă singură.
Să nu mai accepte promisiuni în loc de prezență.
Să nu se mai agațe de mesaje de noapte târzie, când ziua a fost a alteia.
Să nu-și mai vândă sufletul pentru câteva ore de iluzie.
A fi pe locul 2 în inima cuiva e o condamnare pe viață, dacă nu deschizi ochii la timp.
Dar și din locul 2 poți renaște.
Pentru că uneori trebuie să fii dată la o parte… ca să înveți cât de prețioasă e prezența ta.
Nu în umbră. Ci în lumină.
Așa că azi, când mă uit în oglindă, nu mai văd femeia care așteaptă.
Văd femeia care s-a ridicat.
Din rușine.
Din compromis.
Din iubirea care i-a dat doar frânturi.
Și da, poate ai fost și tu, cândva, femeia de pe locul 2.
Dar asta nu e identitatea ta. E doar o lecție.
Iar lecțiile, odată învățate, nu se mai repetă.
