Îl văd. Ne despart mai mulți metri, câțiva trecători și o inimă strivită. A mea. Ezit dacă să-l evit. M-aș propti în fața lui, să-i văd de aproape chipul, dar și reacția. Să simt, o dată în plus, că mi-am pierdut iubirea vieții sau, de ce nu, că poate m-am înșelat și nu este, până la urmă, decât un om din mulțime. Au trecut doi ani de când ne-am spus „adio” și nu a mai urmat nimic. Mai exact, un an, 10 luni și 16 zile…
Inima îmi bate tare, dă să sară jos și s-o ia la sănătoasa în direcția opusă pașilor mei. Căci fără să mai am controlul, aceștia mă aruncă direct în iminența unei ciocniri. E clar că nu m-a văzut, privește preocupat în gol.
Mi se pare că timpul este, dintr-odată, elastic. Pe măsură ce ne apropiem unul de altul, îmi vin în minte tot felul de amintiri din anii petrecuți împreună… primul sărut, ultima noapte de iubire, prima întâlnire, ultima ceartă. Vin de-a valma, se suprapun. Complimentele lui – „Ești frumoasă… nu îndrăznesc să folosesc grade de comparație, nu am dreptul”, jignirile lui – „Te-ai îngrășat, te-ai urâțit, nu știu ce e cu tine, ți-am zis să faci ceva, să iei măsuri!”…
Mă înduioșez și mă enervez, pe rând, apoi simultan. Mă întreb cum arăt, dacă m-aș ridica acum la înălțimea pretențiilor lui, apoi îmi aduc aminte că, de fapt, în ultimii zece ani, nu m-am schimbat deloc. Am făcut sport, am mâncat cu grijă, m-am cântărit zilnic, m-am străduit, m-am chinuit, am suferit, cu alte cuvinte, am avut grijă de mine. Și de relația noastră. Și de sufletul lui. Prea multe griji nu duc nicăieri.
Ne mai despart câțiva pași. Îl văd clar. Am stabilit contact vizual. Eu mă înmoi, el se uită prin mine, nu pare să mă fi văzut. Zâmbesc ca toanta. Toate gândurile au zburat, ca stolul de ciori de pe o sârmă înghețată și m-au lăsat neîncepută. Ca nouă. Gata de orice.
– Hei, bună, ce surpriză! mă trezesc eu rânjind, incapabilă să-mi țin cuvintele și entuziasmul sub control.
Abia acum pare că m-a recunoscut….
CITEȘTE CONTINUAREA AICI.
