Imaginează‑ți o lume aflată la limita dispariției, cu doar circa 1 280 de indivizi capabili să procreeze – aceasta nu este o poveste science fiction, ci o ipoteză științifică fascinantă despre fragilitatea noastră ancestrală. Un studiu publicat în revista Science ne dezvăluie că, în urmă cu aproximativ 930 000–813 000 de ani, strămoșii noștri au traversat o criză demografică severă – o „bottleneck genetică” – care a redus populația efectivă la acel nivel dramatic.
Origine și metodologie: cum se „citește” trecutul în ADN‑ul prezent
Cercetătorii conduși de Pan și Li au utilizat o metodă inovatoare, numită FitCoal („fast infinitesimal time coalescent process”), pentru a analiza secvențele ADN a peste 3 000 de oameni din populații africane și non‑africane. Această tehnică permite estimarea evoluției numărului indivizilor reproducători de-a lungul timpului. Rezultatul a fost șocant: un vârf dramatic de aproximativ 100 000 de ani în care doar ~1 280 de indivizi au transmis genele spre generațiile următoare .
Un episod aproape fatal: criza populaţiei şi ecologia Pleistocenului
Această perioadă coincide cu tranziția dintre Pleistocenul timpuriu și mediu, marcată de intensificarea ciclurilor glaciale. Axa răcire-uscăciune în Africa ar fi redus resursele alimentare, slăbind substanțial grupurile de hominizi. Studiile geologice indică faptul că schimbările climatice erau severe, cu secete prelungite și extincții regionale ale păstorilor de pradă – toate acestea se regăsesc exact în intervalul crizei demografice enunțate.
Urmări profunde: pierderea diversității genetice şi specierea
Un reper genetic major al acestei „micșorări” populaționale este pierderea a ~98,7 % din variabilitatea genetică a strămoșilor noștri. Cu o populație redusă, numărul mutațiilor benefice a scăzut, creând totodată vulnerabilitate la boli și schimbări ulterioare ale mediului. Totuși, există o posibilitate fascinantă: selecția naturală intensificată într-un grup restrâns ar fi putut facilitate diversificarea rapidă – ar fi fost un catalizator evolutiv .
Mai mult, această criză genetică ar putea marca momentul în care s-a produs fuzionarea cromozomilor care a dat naștere cromozomului 2 uman – o caracteristică comună a Homo sapiens, Neanderthal și Denisovani. Astfel, „micșorarea” nu doar a creat un decalaj în fosile, ci ar fi marcat și apariția unei noi specii-punte în arborele nostru genealogic .
Controverse și neclarități: între criză globală și regională
Dacă dovezile genetice sunt puternice, ele nu sunt lipsite de critici. Specialiști în paleontologie, precum Chris Stringer și Nick Ashton, sugerează că fosilele găsite în Africa și Eurasia pentru aceeași perioadă denotă existența grupuri izolate, nu dispariția globală . Aceștia susțin ideea conform căreia scăderea dramatică s-ar fi putut produce local, într-un refugiu climatic, în timp ce alte populații au supraviețuit în paralel . Totodată, cercetători ca Aaron Ragsdale atrag atenția asupra limitărilor metodologice: modelul FitCoal oferă o interpretare fezabilă, dar nu singulară, a acelui interval genetic.
Impacte pe termen lung: ce a urmat?
După cele peste 100 000 de ani de zbucium demografic, populația a început să crească treptat, continuând peste vreo 300 000 de ani cu apariția Homo sapiens. Această renaștere a fost posibilă datorită stabilizării climatice și dezvoltării tehnologice: adaptarea la foc, habitat divers, mobilitate mai mare, cooperare socială – toate acestea au favorizat o recuperare lentă. Interesant este că tocmai după această perioadă survine o lipsă semnificativă în fosile – un ecou al micșorării numărului de comunități și al dispersiei reduse.
Concluzii ciclice: fragilitate şi reziliență
A fost un moment în care ne-am apropiat de extincție? Probabil. A fost global? Neclar. Însă această evaluare genetică pune în lumină vulnerabilitatea unui grup aproape mitic, care și-a păstrat existența prin coeziune și adaptare. Ea oferă un cadru pentru înțelegerea modului în care presiunile climatice pot remodela brutal evoluția unei specii.
Este o lecție despre faptul că nu am evoluat dintr-o linie continuă de succes, ci din comunități care au luptat cu adversități formidabile, uneori aproape iremediabile. În esență, aceste sute de mii de ani reflectă un ritm lent, aproape dureros al evoluției – un episod în care fiecare individ a contat, fiecare alegere biologică a avut greutate. Și totuși, acești ~1 280 de strămoși au avut curajul să răzbată… Povestea lor ne amintește, în cele din urmă, că supraviețuirea noastră contemporană își are rădăcinile într‑un trecut marcat de limite abrupt atinse și depășite.
Surse principale:
- Wangjie Hu et al., „Genomic inference of a severe human bottleneck during the Early to Middle Pleistocene transition”, Science (2023)
- Anna Ikarashi, „Human Ancestors Nearly Went Extinct 900 000 Years Ago”, Scientific American (2023)
- Becky Little, „Did Our Human Ancestors Come Close to Extinction?”, History.com (2025)
