Suferința, neputința și nedumerirea se adună, iar vocea interioară începe să întrebe „de ce?” și „unde am greșit?”. Însă de multe ori, sfârșitul nu este o pedeapsă, ci o realiniere divină. Planurile noastre sunt limitate de ceea ce știm, de fricile noastre, de atașamentele noastre, de dorințele care ne hrănesc ego-ul, nu sufletul.
Când ceva se rupe, uneori Dumnezeu nu spune „nu meriți”, ci „este timpul să mergi acolo unde lumina ta te cheamă”. Sunt finaluri care nu vin pentru a zdrobi, ci pentru a elibera, pentru a crea spațiu în care să poată ajunge ceea ce era oricum destinat să vină. Și chiar dacă nu înțelegi atunci, chiar dacă totul pare o pierdere, adevărul tău mai înalt te cheamă spre ceva ce nu poți vedea încă, dar care are rădăcini în cel mai adânc bine al tău.
Finalurile ca eliberare: când ceea ce vrei nu este ceea ce ai nevoie
Uneori ne agățăm cu toată ființa de oameni, contexte și dorințe care par să ne definească sensul. Luptăm să păstrăm ceva ce nu mai are loc în destinul nostru și confundăm atașamentul cu iubirea, rutina cu siguranța, dorința cu chemarea interioară. Dar există situații în care ușa se închide brusc, nu pentru că nu ești suficient, ci pentru că te-ai micșorat prea mult încercând să încapă cineva sau ceva într-o poveste care nu mai este a ta. Finalul vine ca o tăcere sfântă, ca o binecuvântare ascunsă în durere, care îți arată că ceea ce ți-ai dorit nu ți-ar fi putut hrăni creșterea. Când Dumnezeu ia ceva din calea ta, nu o face pentru a crea gol, ci pentru a face loc. Uneori pierzi ceea ce voiai pentru a primi ceea ce ai nevoie pentru a deveni.
