Există oameni care iubesc doar în lipsă. Care nu te țin in brațe, dar ți te leagă de suflet. Care nu pot sta, dar nici pleca. Iar printre ei, astrologia vorbește des despre acea zodie care se aprinde nu în prezența ta, ci în absența ta: Leul.
Leul iubește intens, dramatic, cu pasiune. Dar are o rană profundă de recunoaștere. Când te are aproape, te confundă cu ceva sigur. Când pleci, devii trofeul pierdut. Nu pentru că nu te iubește, ci pentru că nu știe să te prețuiască fără să te piardă mai întâi.
La prima vedere, te face să simți că e tot ce ai visat: generos, atent, adorabil. Dar ceva se schimbă după prima vreme. Te ia de-a gata. Dispare. Se ocupă de visurile lui, de cariera lui, de imaginea lui. Iar tu rămâi acolo, într-o iubire care nu mai strălucește decât încând se simte amenințată.
Când pleci, Leul se trezește. Realizează că iubirea ta era hrana egoului său. Că vocea ta în casă, mâna ta pe spatele lui, întrările tale în râsul lui erau tot ce-l făcea “om mare”.
Dar e prea târziu. Pentru că tu ai plecat nu că nu-l iubeai. Ci pentru că te-ai iubit, în sfârșit, pe tine.
Însă adevărata dramă apare când Leul înc´epe să te vrea iar. Când învie iubirea pierdută. Când te caută din nou, cu versuri, flori, regrete. Când éi spune: „Nu am știut ce aveam lângă mine.”
Dar tu, femeie care-ai învățat să nu mai aștepți validarea, împreună cu rana, ai câștigat o lecție: iubirea nu se oferă doar împreună cu absența ta.
Poate ai iubit un Leu. Poate încă te mai doare lipsa lui. Dar dacă iubirea a venit doar când ai plecat, atunci nu era iubire. Era nevoia lui de a nu pierde. Iar tu nu ești premiu de consolare. Ești femeia care merita să fie aleasă când era acolo. Nu doar când a dispărut.
