Am trăit ani întregi cu iluzia că fericirea se poate cumpăra. Mi-am spus că atunci când voi avea suficient, când nu voi mai privi niciodată la prețuri, când voi putea să mă răsfăț fără să mă gândesc de două ori, atunci voi fi liniștită, completă, în siguranță. Și, pas cu pas, am ajuns acolo. Mi-am făcut o casă unde nu lipsește nimic, mașini pe care le schimb doar ca să simt că trăiesc altceva, vacanțe în destinații de vis unde oamenii își împlinesc dorințele o dată în viață. Dar în tot acest decor, eu am rămas singură. Și uneori mi se pare că banii mei, deși atât de reali, mă închid într-o colivie invizibilă.
Prietenii mei glumesc adesea că sunt femeia pe care bărbații și-ar dori-o pentru că „nu le-ar lipsi nimic”. Dar adevărul e că tocmai aici începe drama mea. Când un bărbat se apropie, nu știu niciodată dacă se apropie de mine sau de conturile mele. Dacă se uită la ochii mei sau la stilul de viață pe care îl pot oferi. Îmi este imposibil să mai fac diferența între dorința sinceră și interesul ascuns, între mângâierea reală și mâna care doar testează cât de ferm pot deschide portofelul. Așa am ajuns să privesc dragostea cu o suspiciune amară, ca și cum ar fi o monedă falsă pe care toată lumea încearcă să mi-o pună în palmă.
Mă uit la femei care nu au nici jumătate din ce am eu, dar au lângă ele bărbați care le privesc cu ochii umezi de iubire. Femei care împart facturile, dar și zâmbetele de dimineață. Femei care se ceartă pentru fleacuri, dar care adorm îmbrățișate. Femei care au, în schimbul așa-ziselor lipsuri, ceea ce eu nu reușesc să găsesc: o jumătate care să le facă să se simtă întregi. Eu am tot ce se poate cumpăra, dar îmi lipsește exact ceea ce nu are preț. Și uneori mi se pare o pedeapsă crudă.
Sunt nopți în care stau în patul meu imens, pe care aș putea să-l împart cu cineva, și îmi simt trupul înghețat. Telefonul vibrează cu mesaje, cu propuneri, cu invitații, dar niciunul nu-mi atinge sufletul. Toți mă caută pentru ce cred că pot oferi, nu pentru cine sunt. Uneori aș vrea să fug de tot, să dispar într-un sat unde nimeni nu știe ce am, să pot iubi ca o femeie obișnuită, cu frici și speranțe simple. Dar nu pot, pentru că lumea în care trăiesc e deja construită și mă apasă ca un zid.
Mi se spune adesea că sunt pretențioasă, că bărbații se sperie de succesul și independența mea. Dar de fapt, eu nu cer averi, nici cadouri, nici lux. Cer să fiu văzută. Să fiu iubită cu defectele mele, cu momentele mele de vulnerabilitate, cu lacrimile mele ascunse în spatele unui zâmbet impecabil. Îmi doresc un om care să vadă femeia, nu statutul. Și de aceea durerea mea nu e doar despre singurătate, e despre nedreptatea de a nu mai ști cine ar putea să vină la mine din iubire pură și nu din interes.
Uneori mă întreb dacă n-am greșit undeva. Dacă nu cumva am fugit atât de mult după bani încât am uitat să-mi dau voie să iubesc. Dacă nu m-am închis prea mult în zidurile succesului meu și acum bărbații se tem să bată la ușă. Dar apoi, când cineva încearcă să intre, mă tem că vrea doar să fure din interior, nu să rămână. Și iar mă retrag, iar mă îngrop în singurătatea mea parfumată și strălucitoare, care miroase a tot, dar nu a iubire.
E greu să recunosc asta, pentru că lumea privește cu invidie. „Ce viață ai, ce noroc pe tine, aș da orice să fiu în locul tău.” Dar dacă ar fi în locul meu, ar înțelege că nu există nimic mai apăsător decât să nu ai cui să spui „am reușit”. Niciun succes nu are gust atunci când îl mănânci singur. Și oricât ar suna de dramatic, bogăția mea a devenit o oglindă care mă reflectă singură, fără nimeni lângă mine.
Mi-e teamă că anii trec și, în ciuda conturilor pline, golul din sufletul meu se adâncește. Și oricât m-aș minți că nu am nevoie de jumătatea mea, că sunt suficientă singură, adevărul rămâne neschimbat: am foarte mulți bani, dar sunt nefericită, pentru că nu mi-am găsit jumătatea.
