Știu că nu-i frumos să povestești despre femeile în compania cărora ai fost, dar pe mine mă mănâncă gingiile, mă arde nerăbdarea, mă mistuie focul interior al laudelor, pe scurt, nu pot să țin numai pentru mine. Da, nu-i frumos, dar, după ce vă povestesc, mai cer și eu o părere de la voi, mai vorbesc și eu cu cineva și mai ușurez situația, că prea s-a urcat diva asta pe mine și prea secretos am fost până mi-a ieșit.
O vedeam cum trece pe stradă, cum nu se uita la nimeni pentru că se credea superioară, avea senzația că noi suntem muritori de rând și ea, zeiță și, la drept vorbind, chiar era. O vedeam cum alunecă prin peisaj, cum îl desenează și cum folosește culori suficient de stridente încât să nască poftă în jurul ei. Și o mai vedeam adânc înfiptă în gândul și în imaginația mea, o vedeam goală, așa cum era, apetisantă și încă eram conștient că este mult mai frumoasă decât aveam eu capacitatea de a-mi imagina că este. Da, o doream în gând și o simțeam distantă, o înghițeam, în sec, și ea se încăpățâna să nu intre, să-mi stea în gât, să mă sufoce. Nu era ușor de digerat, asta era clar, nu era o femeie ușoară și asta durea cel mai tare, era inabordabilă.
De o bună bucată de vreme, era singură, dar nu disponibilă pentru muritorii de rând. Adulmecam parfumul ei pe stradă și dorința îmi creștea precum un vis transformat în taifun, adulmecam și o urmam și nu mai găseam suficientă umbră de unde să o urmăresc până într-o zi când mi-am luat inima-n dinți și am ieșit la lumină, am ieșit în bătaia reflectoarelor, acolo unde ceva avea să mă scoată din anonimat, din indiferența ei, acolo unde avea să se împiedice de mine și să mă devoreze pentru că inclusiv ea, femeia din ea, avea nevoile ei, regulile și poftele ei, dorințele ei ascunse.
Da, ne-am cunoscut oficial într-o farmacie, căuta un ceai menit să-i alunge răceala și eu am fost acolo, evident, nu eram acolo întâmplător, eram de acum farmacistul ei preferat și ce puteam să fac mai bine decât să-i recomand aspirina săracului. A înțeles și s-a conformat, a urmat prescripția, tratamentul, da, m-a folosit și, la urmă, a aruncat ambalajul, adică pe mine, direct în tomberonul farmaciei. A cerut ceva mai tare! Avea nevoie de ceva mai tare, dar, pentru o vreme, a funcționat și aspirina mea, a săracului de mine care acum, abandonat, nu găsește puterea să plângă pentru că încă nu s-a trezit din vis și încă mai speră că se va întoarce, acolo, la tomberonul vieții ei, adică aici, la mine.
Știu că nu este frumos și mai știu că a fost doar o întâmplare, că s-a consumat repede și că eu am să o țin minte toată viața. Povestea asta o să o duc cu mine și am să o modelez, o să fie cea mai frumoasă poveste de iubire, una care nu a existat, dar care, în imaginația mea, o să prindă contur, o să devină memorabilă și incomparabilă. Da, femeia asta a fost ca o mâncare servită în copilărie și povestită la bătrânețe. Făcea mămuca o mămăligă…
