Când două inimi bat (aproape) la unison: Ce spune știința despre atingere, sincronizare și iubire
E o imagine familiară: doi îndrăgostiți care se țin de mână, în liniște, iar lumea pare să tacă în jurul lor. Uneori, spunem că „inimile lor bat în același ritm”, iar asta sună mai degrabă poetic decât științific. Însă, surprinzător sau nu, cercetările recente din neuroștiințe și psihofiziologie încep să arate că această metaforă ar putea avea un sâmbure real de adevăr – dar nu în sensul în care mulți dintre noi ar fi tentați să creadă.
Studiile care au dat startul poveștii științifice
În 2017, un studiu publicat în prestigiosul jurnal Scientific Reports de către Pavel Goldstein și colegii săi de la Universitatea din Colorado Boulder a deschis o nouă perspectivă asupra modului în care atingerea dintre parteneri poate influența fiziologia umană. În cadrul studiului, femeile aflate în durere (indusă controlat, printr-un stimul termic) au simțit o reducere semnificativă a intensității durerii atunci când partenerul lor le ținea de mână. Mai mult, în acele momente de contact fizic, activitatea cerebrală a celor doi – măsurată prin electroencefalografie (EEG) – a devenit mai sincronizată, în special în zonele implicate în procesarea empatiei și atenției.
Alte cercetări complementare, cum sunt cele realizate la UC Davis sau la University of Haifa, au arătat că nu doar undele cerebrale, ci și ritmul cardiac și respirația pot deveni parțial sincronizate atunci când două persoane apropiate interacționează afectiv. Această aliniere fiziologică, numită uneori „coreglare autonomă”, nu este o magie sentimentală, ci rezultatul unei influențe mutuale între două sisteme nervoase umane aflate în proximitate și într-o relație de atașament.
Ce înseamnă, de fapt, sincronizarea?
Sincronizarea fiziologică dintre parteneri nu presupune că inimile lor bat simultan ca niște metronoame identice. Mai degrabă, vorbim despre corelații statistice între variațiile în ritmul cardiac sau tiparele respiratorii – mici ecouri biofiziologice care reflectă o reglare reciprocă, inconștientă, influențată de factori comuni precum mediul, emoția trăită sau prezența fizică.
Când doi oameni urmăresc același film, de exemplu, undele lor cerebrale în regiunile vizuale sau emoționale pot avea forme asemănătoare. Acest fenomen a fost observat în studii EEG și fMRI sub denumirea de brain-to-brain coupling, adică o aliniere temporară și parțială a activității neuronale în timpul unor experiențe împărtășite. În relații apropiate – cum sunt cele romantice – această sincronizare devine mai profundă în momente de empatie, atingere sau atenție comună.
Atingerea: analgezic natural și liant emoțional
Unul dintre cele mai robuste efecte documentate științific este acela al reducerii durerii prin atingere – mai ales dacă atingerea vine din partea unei persoane cu care avem o legătură emoțională. Acest efect este mediat, în parte, de eliberarea de oxitocină (așa-numitul hormon al iubirii), dar și de factori psihologici precum sentimentul de sprijin, distragerea atenției și încrederea.
În același studiu condus de Goldstein, s-a constatat că atunci când partenerul nu putea ține mâna femeii aflate în durere, sincronizarea cerebrală dintre ei scădea, iar percepția durerii creștea. Cu alte cuvinte, atingerea nu doar calmează – ea „conectează” la nivel neurofiziologic.
Dar cât de „real” e acest romantism științific?
Deși descoperirile sunt fascinante, e esențial să nu cădem în capcana interpretărilor hiperbolice. Nu, mințile nu se contopesc. Nu, inimile nu bat la unison într-un dans perfect. Nu există o fuziune mistică a conștiinței. Sincronizările observate sunt subtile, contextuale și adesea limitate ca durată. Sunt, mai degrabă, urme fine de ecou între două ființe care se ascultă, se ating și se simt profund.
Ceea ce media populară transformă adesea în afirmații poetice („când iubim, devenim una”) are în spate adevăruri științifice mult mai nuanțate. Aceste studii nu demonstrează un miracol romantic, ci mai degrabă complexitatea biologică a relațiilor umane și puterea reală, dar măsurabilă, a contactului emoțional și fizic.
„Atingerea dintre două persoane care se iubesc este o formă de comunicare mai veche decât cuvântul – iar creierul nostru o recunoaște ca fiind vindecătoare.”
— Pavel Goldstein, cercetător în neuroștiințe sociale
Ce ne spune știința despre iubire?
Știința nu ne oferă poezie, dar ne oferă mistere demne de poezie. Faptul că două ființe pot ajunge, prin simpla prezență sau atingere, să-și regleze una alteia ritmurile interne, e un miracol biologic în sine. Ne arată că dragostea nu este doar o emoție – este și un fenomen fiziologic, un limbaj scris în bătăi de inimă, în respirații împărțite și în unde cerebrale care se întâlnesc, pentru câteva clipe, în același dans tăcut.
Spune-mi în comentarii dacă ai simțit vreodată că cineva drag te vindecă doar ținându-te de mână.
