Când „Notting Hill” a apărut pe ecrane în 1999, lumea s-a topit sub vraja cuplului Julia Roberts – Hugh Grant. Două figuri emblematice ale cinematografiei, aduse împreună de regizorul Roger Michell și scenaristul Richard Curtis, au dat viață uneia dintre cele mai iubite povești de dragoste din toate timpurile. Ea – o actriță de la Hollywood, el – un librar timid din Londra. O combinație imposibilă, dar exact de aceea, irezistibilă.
Richard Curtis, deja faimos după succesul cu „Four Weddings and a Funeral”, a avut o întrebare simplă când a început să scrie scenariul: ce s-ar întâmpla dacă un om obișnuit s-ar îndrăgosti de cea mai faimoasă femeie din lume? Răspunsul a fost „Notting Hill”, o poveste care a transformat un cartier londonez într-un simbol al iubirii autentice. Librăria lui William Thacker, personajul interpretat de Hugh Grant, a fost inspirată din adevăratele librării de călătorii din zona Notting Hill, un loc plin de culoare, piețe vibrante și oameni veniți din toate colțurile lumii.
Hugh Grant a fost imaginea perfectă a bărbatului obișnuit care nu știe cum să reacționeze în fața celebrității. În spatele farmecului englezesc, el a construit un personaj vulnerabil, plin de stângăcii tandre, care i-a făcut pe spectatori să creadă în posibilitatea unei iubiri imposibile. De partea cealaltă, Julia Roberts a avut propriile rețineri. Să joci o actriță celebră când ești tu însăți una dintre cele mai celebre femei de pe planetă pare ușor, dar Julia a mărturisit că a fost exact invers. Rolul Annei Scott a fost pentru ea o provocare – era un personaj prea aproape de realitatea ei, dar în același timp straniu de îndepărtat. Pentru multe scene casual, Julia a ales să poarte hainele proprii, ca să se simtă „mai aproape de adevăr”.
Chimia dintre cei doi a fost instantanee. Hugh Grant spunea mai târziu că, încă de la prima lectură a scenariului împreună cu Julia, a știut că se întâmplă ceva special. Pe ecran, atracția lor era atât de firească, încât spectatorii au început să creadă că o poveste ca a lor chiar ar putea exista. Filmul a devenit un mit modern al iubirii dintre lumi diferite – una plină de paparazzi, cealaltă plină de cărți prăfuite.
Filmările au transformat cartierul Notting Hill într-o adevărată scenă de basm. Faimoasa ușă albastră, devenită simbolul filmului, era chiar ușa fostei locuințe a scenaristului Richard Curtis. În zilele de filmare, zeci de londonezi se adunau pe străzi ca să-i vadă pe Julia și Hugh, blocând circulația și testând răbdarea echipei. Totuși, energia mulțimii s-a simțit în fiecare cadru – orașul a devenit un personaj în sine.
Una dintre cele mai memorabile scene a fost cea din grădina secretă, unde Anna și William se strecoară noaptea, căutând un colț de liniște. Acea grădină există cu adevărat, dar accesul publicului era interzis. După săptămâni de negocieri cu locatarii din Rosmead Gardens, echipa de filmare a primit, în sfârșit, permisiunea de a filma acolo. Rezultatul a fost o scenă magică, încărcată de intimitate și vis.
Scena cu prietenii și prăjitura de ciocolată – „brownie scene” – a devenit la fel de legendară. Richard Curtis spunea că a scris acel moment pentru a arăta că prietenia adevărată face memorabile și cele mai banale seri. Actorii au avut libertate totală să improvizeze, motiv pentru care scena respiră naturalețe și bucurie, exact ca într-un cerc de prieteni reali.
Muzica a fost un alt personaj esențial al filmului. Pe măsură ce anotimpurile se schimbă și William merge singur pe străzile din Notting Hill, vocea lui Bill Withers cu „Ain’t No Sunshine” taie aerul ca o amintire dureroasă. Iar în momentele de tandrețe, melodia „She”, interpretată de Elvis Costello, a devenit coloana sonoră a iubirii lor. Două piese simple, dar care au imprimat filmului o melancolie dulce, recognoscibilă imediat pentru oricine a iubit vreodată fără speranță.
Pe platou, lucrurile nu au fost mereu la fel de romantice. Hugh Grant glumea adesea despre scena celebră de pe bancă, când ploaia și vântul londonez au forțat echipa să filmeze în mai multe zile, în condiții complet diferite. Actorii trebuiau să reintre în aceeași stare emoțională de fiecare dată, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat. Iar Julia Roberts, mereu perfecționistă, a recunoscut că scena conferinței de presă – cea în care Anna îi mărturisește iubirea lui William – a fost una dintre cele mai emoționante momente din cariera ei. În timp ce rostea replica devenită cult, „I’m just a girl, standing in front of a boy, asking him to love her”, a simțit cu adevărat teama de a fi respinsă, exact ca personajul ei.
Succesul a fost uriaș. „Notting Hill” a devenit, la momentul lansării, al doilea cel mai profitabil film britanic din istorie, după „Four Weddings and a Funeral”. Și nu datorită spectacolelor grandioase, ci pentru că a arătat că iubirea se poate naște între două lumi aparent incompatibile – dacă există umor, sinceritate și curaj.
Astăzi, cine trece pe lângă ușa albastră din Notting Hill își amintește inevitabil de povestea aceea care a făcut lumea să creadă, pentru două ore, că și celebritățile pot fi vulnerabile, iar oamenii obișnuiți pot trăi miracole. O poveste care continuă să respire în fiecare stradă londoneză, ca o replică suspendată în aer: uneori, iubirea chiar e la fel de simplă ca o fată care stă în fața unui băiat și îi cere să o iubească.
