Am scris rândurile acestea de zeci de ori în minte, dar niciodată pe o foaie adevărată. Poate pentru că teama mea cea mai mare era să nu le citești vreodată. Să nu vezi niciodată cât de mică m-am simțit lângă tine, cât de mult m-a durut să fiu femeia care tăcea și aștepta. Dar azi, chiar dacă nu vei primi această scrisoare, eu am nevoie să o las să existe, să nu-mi mai putrezească sufletul în tăceri.
Ți-aș fi spus că nu mi-a fost niciodată ușor să te iubesc. Erai furtună și liniște în același timp, iar eu eram mereu prinsă între extreme. Mă scufundai cu tine în nopți care păreau că ard lumea și mă lăsai diminețile singură, cu telefonul mut, cu goluri în stomac și noduri în gât. Încercam să mă conving că așa arată pasiunea, că dragostea mare trebuie să doară, că femeia adevărată rabdă și tace. Dar tăcerea m-a omorât mai tare decât absența ta.
Ți-aș fi spus că m-am simțit mereu pe jumătate invitată în viața ta. Niciodată nu mi-ai dat un loc cu nume, doar colțuri în care să mă strecor. Eram umbra care te aștepta, mâna care îți răspundea la orice oră, vocea care se preface veselă chiar și atunci când sufletul se frângea. Și nu pentru că meritam mai puțin, ci pentru că m-ai învățat, pas cu pas, să cred că iubirea mea e un dar prea ieftin ca să fie prețuit.
Ți-aș fi spus că, de fiecare dată când dispăreai fără un cuvânt, eu adormeam cu telefonul în mână. Îl verificam compulsiv, cu speranța absurdă că vei scrie un „Bună”, ca și cum acel cuvânt ar fi putut să-mi repare toate rănile. Îți făceam loc în gânduri chiar și atunci când tu nu-mi făceai loc nici în ziua ta. Și asta a fost otrava pe care am băut-o zilnic, cu un fel de fidelitate bolnavă.
Ți-aș fi spus că am plâns în locuri banale – în supermarket, între rafturile cu detergenți, când am auzit pe cineva râzând cu vocea ta. În autobuz, când geamul rece m-a lovit peste obraz și mi-am dat seama că nimic din viața mea nu mai avea gust. În camera mea, noaptea, când mă întorceam pe partea cealaltă a patului doar ca să simt cum e să nu fii acolo. Iar lacrimile acelea, pe care le-ai ignorat, m-au transformat într-o femeie mai puternică decât ai fi crezut.
Ți-aș fi spus că, la un moment dat, am început să mă vindec fără tine. Am învățat să mă ridic din pat fără să verific telefonul, să beau cafeaua fără să-mi imaginez că vei apărea, să merg prin oraș fără să caut cu privirea o siluetă care seamănă cu a ta. M-am învățat cu liniștea, cu absența, cu realitatea crudă că tu nu vei fi niciodată bărbatul care să mă iubească așa cum merit.
Ți-aș fi spus, dar n-am trimis niciodată scrisoarea. Pentru că adevărul e că nu tu trebuia să o citești, ci eu. Eu trebuia să-mi recunosc rănile, să-mi asum greșelile, să înțeleg că nu pot să mă agăț la infinit de cineva care mi-a dat mai multă durere decât tandrețe. Am ținut literele acestea ascunse pentru că încă speram, încă mă mințeam, încă voiam să cred că se va schimba ceva. Dar acum știu: scrisoarea asta e testamentul unei femei care a încetat să mai aștepte.
Dacă ai citi-o, probabil ai zâmbi ironic sau ai trece mai departe. Dar pentru mine, fiecare cuvânt e o eliberare. Nu te-am pierdut pe tine, ci m-am câștigat, în sfârșit, pe mine.
